Uitare

Ma intrebam care poate fi sursa momentelor de nostalgie surda...de tanjire dupa niste amintiri care nu au nimic de a face cu mentalul. Poate ca exista o memorie universala, niste conexiuni ce sfideaza timpul si incercarile nostre penibile de a inscrie fiecare fiinta umana intr-un registru...punctand rece, matematic, semnalmentele, virtutile si viciile, graficele ascensiunii sale sociale samd...aspecte in fond secundare...ignorand Omul, acela care are un fel de a surade irepetabil, care isi inclina capul intr-o parte cand merge sau isi taraste picioarele de oboseala, care tace senin sau imbufnat, care doarme cu mainile sub perna si genunchi stransi, cel care plange la desene animate sau cel care sufera mocnit, cu obrazul vesnic uscat in fata celor mai dureroase momente...acel om se uita..tocmai acela care conta cel mai mult se vede ingropat pentru totdeauna, inert in pofida tuturor incercarilor celor care il regreta sa il resusciteze...e inutil sa ii legi membrele cu ate subtiri si sa ii mimezi miscarile, risti sa il dezmembrezi ori sa il transformi intr-o paiata jalnica, incapabila macar sa declanseze rasul cuiva. Observi cum cei la care tii se duc pe rand si ce te doare nu e ca nu ii mai ai, ci ca s-ar putea sa te trezesti intr-o zi si sa constati ca ei nu mai inseamna nimic, mai intai pentru ceilalti... apoi...pentru tine, cel care te bateai cu pumnul in piept ca ii vei plange vesnic (ce cuvant naiv) si ca le vei intretine amintirea intacta...bietul de tine, ce sarcina iti asumasei in inflacararea momentului si cat de marunt te simti acum ca nu o vei putea duce la indeplinire. Dar nu te simti vinovat, vei fi supus la randul tau aceluiasi proces de inhumare oricat te-ai stradui sa iti cimentezi pasii. Nu vei mai avea nici nume, nici chip, ramanand doar o umbra intr-un trecut obscur, cel mult un portret care nu stie sa rada asa cum o faceai tu , cel mult un glas care nu stie sa priveasca ori sa imbratiseze asa cum o faceai tu...si poate candva te vei regasi in melancolia unui batran asezat pe o banca...un batran fara memorie, dar plin de dor, un dor inexplicabil, aparent fara destinatie tocmai pentru ca nu isi parcurge culmile in timp si spatiu...un dor transmis prin fibrele pamantului cutremurate de jalea atator cadavre date uitarii.
Si cand te gandesti ca ei, bietii, au crezut candva ca o sa traiasca pentru totdeauna...si au ras si au plans necugetat, si s-au indragostit in atatea feluri, intretinand un mit vechi de cand lumea...ba chiar au indraznit sa se creada fauritori de lumi, uitandu-si inceputurile ezitante...si totul pentru a suporta poate mai usor faptul ca viata depaseste cu mult limitele existentei lor liliputane, pentru a-si nega micimea, incompatibila cu ambitiile, idealurile si solipsismul lor...
« toate aceste idei, draga Ibden, n-au alt izvor decat mandria...nu ne simtim deloc micimea si, cu toate ca o avem, vrem sa insemnam ceva in univers, sa fim pomeniti in el, sa fim un lucru de seama in el...ne inchipuim ca nimicirea unei fiinte, atat de perfecte ca noi, ar degrada toata natura. Si nu concepem ca un om mai mult sau mai putin pe lume, ce zic eu? toti oamenii impreuna nu sunt decat un atom firav, maruntel, pe care Dumnezeu nu-l zareste decat datorita imensitatii cunostintelor lui. » (Montesquieu - "Scrisori persane")