Zambet albastru

Printre cearceafurile incretite serpuia un trup sleit. Alcool. Ceata....si o fotografie arsa care isi odihnea ramasitele intr-o scrumiera mizera, raspandind franturile unor conversatii vagi, fumegande in fiecare colt al camerei, nonsensuri care i-au inlesnit somnul. Mucuri de tigara stinse tardiv. Un bec palpaind slab in jurul caruia orbitau insecte marunte, somnoroase…fugind pana si ele de negura prelungita nefiresc dincolo de cortina plumburie. Ultima reprezentatie...si niciun murmur, aplauze nici atat. Doar o tacere spasmodica... un urlet mut, inaltat jusqu’a l’abime de soi-meme.
Candva aveai zile mai bune, reuseai chiar sa articulezi un suras... exista atatea feluri de a surade, incat poate ca ai reusi din nou...doar poate.
Te-ai infatisat lumii intr-un octombrie ploios...te-ai furisat printre picaturi la sanul unei mame cu chip faurit din umbre, niciodata din lumini, cu brate marmoreene inclestate incomod in jurul fiintei plapande, si totusi perfect adaptate conditiilor... fara sa faca nazuri. Plansete infundate, supuse... nicicand in miez de noapte. Elipsa.
Mult cer. Tulpinile costelive ale plopilor pareau ca se clatina de atata albastru, raspandite au long d’un chemin ramificat parca la infinit. Un barbat cu ochi verzi, proaspat barbierit, mirosind a mosc, iti netezea suvitele de pe tample, improvizand o pieptanatura cuminte. Tu il priveai stinghera si ii numarai ridurile de expresie din jurul ochilor care se straduiau sa zambeasca, intr-un fel sincer...artificial. Si il credeai desigur. Iti aruncai din cand in cand privirea pe geam, coborai geamul cu o mana, iar cu cealalta presarai firimituri...nici tu nu stiai de ce pe atunci. Mai tarziu ti-ai dat seama. Nu era nostalgie, era pentru ca asa se cuvine. Barbatul te dojenea, iar tu ii raspundeai cu o privire trista, aproape imperceptibila...si chiar si asa iti ierta nesabuinta marunta.
Soarele dogorea ca niciodata, spargand intre razele lui minutul in secunde, ajustandu-l ritmurilor interioare. Inganai bazaitul lenes al caldurii si strangeai papusa de carpe la piept, facand-o martora spaimelor tale...era singura care iti mai ramasese...ea si acest domn caruia trebuia sa ii spui de acum « tata », desi nu semana mai deloc cu « nenea din poza » cu rama crapata, si in fond de ce Dumnezeu ti-ai fi dorit sa ii semene.
Cativa ani si zambetul s-a transformat intr-o grimasa ce scapa oricarei interpretari sau mai bine zis o refuza cu indaratnicie. Coapsele au capatat contururi stranii, ispititoare...pe care te straduiai sa le acoperi sub faldurile unor fuste caraghios de largi, maturand pamantul in ritmul usor leganat al soldurilor...camasi beige, capitonate cu zeci de nasturi colorati ca niste buburuze...si par brun prins in coc...erai toata pierduta in straie si in carti prafuite, care se catarau pe noptiera fara a indrazni sa isi dezvaluie epilogul.
Ti-ai « omis » visurile unul cate unul pana cand ai devenit inspaimantator de lucida...si asta fara prea multe drame, doar din instinct prelucrat (livresc) pana-n spasmul fibrei...cautand cauze si efecte...ratiuni suficiente...zdrobind implacabil zilele fluturilor in ore, minute, secunde si rapindu-le astfel placerea zborului ...hm. De ce?Masochism. Punct.
L-ai intalnit undeva la o rascruce...nu ti-a zambit. Si ce bine a facut ca nu ti-a zambit. Sau ce rau... e relativ. Pana si in dragoste Einstein avea dreptate...doar ca aici nu era vorba de dragoste...pentru ca tu nu credeai si nici nu crezi in asa ceva...si tu intotdeauna ti-ai urmat convingerile sau ai pretins ca ai facut-o sau nu ai pretins, dar ti-ai dorit nespus sa o fi facut-o pentru a-ti justifica verticalitatea neclintita.
A trecut asa cum vantul paraseste frunzele, lasandu-le infrigurate...si ai avut tentatia caderii, doar ca, desprinzandu-te ai ramas supendata undeva si mai ales «candva».
Pana cand intr-o zi «barbatul» te-a sarutat dincolo de frunte si a venit toamna...si noptile au devenit o succesiune febrila de foi moarte, decojite de pe trup in sincronie cu lepadarea paternitatii.
Si te-ai conformat. De altfel, nu aveai prea multe alternative, traind in cea mai buna lume posibila. Te-ai conformat fara greata fireasca, constienta fiind de sterilitatea regretelor, de zadarnicia pudorii. Omida a devenit fluture, strapungand crisalida cu aripi ascutite, care de atunci nu au incetat sa ravneasca la albastrul de altadata.
L-ai reintalnit...si de aceasta data ti-a zambit...si l-ai crezut si pe acesta, pe drept cuvant de vreme ce el insusi credea naivul. Te-ai cuibarit la bratul lui dedesuptul unei umbrele galbene si parea ca lumea intreaga statea la adapost, pitita in spatiul ingust dintre obrajii vostri.
V-ati injectat doze nesabuite de viitor si v-ati fumat trecutul pana la ultima rasuflare. Si acel viitor v-a trezit intr-o dimineata cu un gangurit....doar ca nu era viitorul vostru...si tu ai stiut-o de la prima privire..verde...si ai incercat sa uiti, sa inabusi amintirile.. si plansetul cu o imbratisare mult prea patimasa, pe care a acceptat-o in tacerea cea mai deplina...in fond era parte din carnea ta, partea cea mai putreda...si de atunci nu a mai plans...si nu ai mai plans nici tu, pentru ca nu mai stiai cum. Obrazul sec nu ti-a fost iertat. O scrisoare te-a instiintat asupra singuratatii tale, dar tu i-ai ras stramb...ai cautat suflete care sa te uite de tine, te-au patruns trupuri si tu insati ai devenit trup...doar trup...urmand cu pasi sacadati firmiturile culese demult de pasarile cerului atat de albastru.

13 poemes celebres mis en musique

http://www.litteratureaudio.com/livre-audio-gratuit-mp3/divers-13-poemes-celebres-mis-en-musique.html