...

Akira Yamaoka-Room of angel


You lie silent there before me
Your tears they mean nothing to me
The wind howling at the window
The love you never gave I give to you
Really don't deserve it
But now there's nothing you can do
So, sleep in your only memory
Of me, my dearest mother

Chorus:
Here's a lullaby to close your eyes (good-bye)
It was always you that I despised
I don't feel enough for you to cry (oh well)
Here's a lullaby to close your eyes
Good-bye, good-bye, good-bye, good-bye

So insignificant sleeping dormant deep inside of me
Are you hiding away, lost under the sewers?
Maybe flying high in the clouds?
Perhaps you're happy without me
So many seeds have been sown in the field
And who could sprout up so blessedly, If I had died
I would have never felt sad at all
You will not hear me say "I'm sorry"
Where is the light? Wonder if it's weeping somewhere...

Maini de ceara

maini de ceara...supunandu-si carnatia unei mistuiri interne, dar care acum razbate asemenea unor muguri de foc printre fibre vibrante,fragede, parca transcriind prin contururi stranii - ce incadreaza palide oase si puf- si miscari molatice un ritm al dementei...buricele degetelor capata o tandrete nepamanteana, alintand clapele desprinse parca dintr-un film vechi, cernut prin nea si smoala, si transformandu-le geometria intr-un joc Braille ce reda partitura incrustata pe captusala pielii...degetele se astern istovite pe trupul masiv, inghetat al pianului, infiorandu-l prin imponderabilitatea lor, prin jarul mangaierilor...si smulgandu-i soapte de cristal, storcand pe tample-i altadata senine broboane de dor, ecou fluid la lacrimilor neplanse...si urmarindu-le neastamparul membrelor le simte desprinse de corp, parca incapatanandu-se sa ii certifice ca staduintele sale de a le supune sunt mult prea naive...infatuare sau simt acut al unei proprietati mult prea firesti din considerente anatomice ce tin de impulsuri electrice, fibre, muschi...nerv ...si isi repeta "vointa si trup -ambele nemijlocit acelasi lucru"... apoi credinta "cat un bob de mustar", capabila sa scufunde muntii, ii pare basm ori veleitate de inger...si isi aminteste cum astepta minute, ore intregi, cu rasuflarea inabusita, obraji congestionati si capilare umflate impanzindu-i fruntea lata cu o retea labirintica si plumburie, cu genele aproape ingropate de stransoarea pleoapelor...ce astepta? sa leviteze un bulgare, sa incolteasca o samanta de floare sub propria-i privire si el, un sfant precoce, sa le surprinda dansul si sa isi asume faptul ca fusese cel care le dictase ritmul...nimic...farsa, aberatii...caci era ferm convins de asta...depasise cu mult stadiul asa-zisului "bob de mustar", credinta devenise sange si se zvarcolea, claustrofoba, ratacind prin venele mult prea inguste...dar o singura secunda de asteptare si se transformase in cheag...

Fals

Traiesc intr-o pseudolume...delimitata de patru pereti capitonati de care imi trantesc trupul ce ricoseaza in mine...si uneori uit ca sunt surda si oarba si muta doar pentru ca tacerea camerei imi devenise fireasca, obscuritatea - suma de lumini launtrice, iar singuratatea - scut...de sticla. Ce stiu ei?Privindu-i, simtindu-le frica din oase ma cuprinde o mila inexplicabila, amestecata cu un arogant dispret si cu o scarba greu de disimulat...priviri tampe, trupuri vestede, ascunse sub epiderma de plastic si straturi groase de fum si fard, zambete incruntate pe buze strivite de senzualism, ferestre inghetate in care se stramba luminile orasului si scot limbi hade...dar nu le vad pentru ca draperiile sunt trase, si atunci cand fasii metalice se strecoara nepoftite...ma prefac ca am adormit...si inchid ochii si astept - cu rasuflarea stinsa si gandul tremurand - sa treaca...si vor trece si intunericul va deveni rana, nostalgica dupa sarutul tamaduitor, prelung al razelor...iar eu voi merge mai departe, fara a mai muri...fara emotii si fara suspine jalnice...si voi intelege cum plopii, costelivi si pletosi, contempla cu o resemnare blajina, baletul casant al automobilelor...al tramvaielor ce abia isi clatina oasele batrane...si voi continua sa ascult suierul timpului, cufundandu-ma in simfoniile frunzelor...si dorindu-mi sa le sfarm intre degete...apoi regretand gandul putred.Ce stiu eu?
Vrusesem simplitate...cuvant sincer. Am impresia ca nu am izbutit...e abia o farsa a propriei mele minti...sau nici macar atat caci sunt perfect constienta de confuzie, doar ca in stadiul asta nu imi pot da seama care e falsul...probabil eu, care nu pot face fata lucrurilor.
Vreau sa gasesc ceva mai presus de cuvinte...limbajul e imitatie, prejudecata, piatra neslefuita...schita a cugetului, supusa stersaturilor, pretentiilor caligrafiei si...criticii acide a mintii. Si imi imaginez o lume fara cuvant...(oare ar fi putut exista? din ce s-ar fi nascut?) o lume de priviri si gesturi, de mangaieri si palme, de dor tacut si lacrimi...un imens acvariu livid...si parca timpul ar avea mai mult rabdare...si poate s-ar opri candva.

Oaza

Oaza mea de fericire nu e in metalul ce spinteca cerul,
nici in lutul clocotitor al membrelor - salas al viermelui insomniac...
Nu e in nori, nici in fire de soare,
nici macar in vanitatea lui Sirius cea doritoare de lauri...
Nu e in frunze de oameni crestate cu unghii de plumb...
caci arse le sunt buzele pentru amnezicul resemnat...
Nu e in harpi ruginite, contestand jalnic o mult prea evidenta asonanta,
nici in muguri de miere plini, revarsandu-si aroma prin nari dilatate...
Nu e in inclestari inghetate-pulsiuni organice ce-abia sufoca gandul,
strivindu-l intre piepturi de pasari...de prada...
Oaza mea de fericire nu e...
sau e prea putin...
sau e...o fata Morgana despletita, goala...acoperita pana-n crestet de nisip,
dar care inca se cutremura cu zvacniri de inima strapunsa...