Incoerenta

"Nu ti-am mai scris demult...am asteptat ca gandurile sa se coaca ori sa se dilueze...in zadar...stii,frigul imi aminteste de tine...ma face sa tremur si imi imbujoreaza obrajii...iar ploaia...ah, ploaia cu lacrimile ei tulburi aproape ca imi pare complice...nu mi-a mai ramas decat sa sper ca voi seca...cine ar fi crezut ca nu voi starpi germenii unei clipe blestemate...poate ca de fapt, nu mi-am dorit asta indeajuns de mult...am fost slaba...si inca sunt pentru ca iti scriu...ca si cum timpul nu s-ar fi oprit pentru un "noi"...dar, vezi tu, mi se pare atat de ciudat ca nu il mai pot rosti...de parca si-ar fi pierdut cu totul valentele emotionale, nu mai prezinta interes un "noi" demisec, fad...acum a ramas doar alteritate...ceea ce e intr-un fel bine...de fapt.."benefic"...pentru cine?habar nu am...
Nu ma astept sa intelegi...as fi naiva sa cred asta de vreme ce ma contrazic la tot pasul...mi se impleticesc degetele pe hartie...s-au imbatat...
Indiferent...la inceput nu ai fost decat produs de serie...iar eu precum acei orbi din nastere care isi recupereaza vederea dintr-odata...pentru a inlocui haul cu un soi de...substanta multicolora..incerta...plana...ma gandesc uneori ca poate preferam obscuritatea...ai crescut paralel cu monstrul din mine...si totusi, prin nu stiu ce nesabuinta, v-ati intalnit undeva la un capat de lume...si ati proiectat vise pe retina cu fier inrosit...sau cel putin asa am resimtit atunci arsura..he..eu cu tendintele mele hiperbolizatoare...aceleasi care ma faceau candva sa te privesc pe verticala, fara sa imi dau seama ca intr-un astfel joc de doi verticalitatea poate fi letala...
Te-am adulmecat ani in sir..mi-am impregnat viata cu emanatiile porilor tai...mi-am tatuat launtrul pleoapelor cu numele tau ca sa nu-l stearga noaptea...si te-am uitat...ah, de cate ori te-am putut uita!...cat timp am pierdut uitandu-te!...m-am trezit facand acte gratuite de generozitate...vanzandu-mi sufletul ca sa iti fie tie bine ori sperand sa-i pierzi pe toti din jurul tau..doar doar vei ajunge vreodata sa ai nevoie de mine...pe buna dreptate, se spune ca iubitul e demn de mila mai degraba decat de invidie(cred ca in Phaidros am citit asta...)
Sa iti fredonez ceva?...ta ra ra...ra ram...iti amintesti melodia?...ma gandeam eu...o ascult acum si ma straduiesc sa devin imuna...stii ceva, aproape ca reusesc...
Si astept...astept sa mor in orice clipa...dar nu se intampla nimic....e prea devreme" (din "Jurnalul unui nimic")







Nouvelle Vague - In a manner of speaking

Aparente...doar aparente

culoarea stacojie intinand obrazul de portelan, parca opac, camufland orice urma de plumburiu venos...ochii tulburi, cufundati in abisurile cenzurate ale fruntii si abia prevestiti de puful des al sprancenelor cambrate intr-o imuabila, crancena expresie de arsura...ce infioara si ademeneste...suvitele revarsandu-se si umpland cu valuri de reflexe indoliate crestaturile tamplelor reci, cutremurate de alintul lor de casmir si parca descriind in flirtul lor cu adierea, sinuozitati intrinseci, vagi unde ale cugetului...care in complotul tacit cu inertia privirii fredoneaza acorduri melancolice, de betie amara...privirea tagaduieste umanul din tine, viziunea vulgara a mamiferului lipsit de pene si cu unghii late...amalgamul de oase si carne... invelisul de piele ii pare pergamentul pe care cineva a asternut intreaga formula a complementarismului ...inca nedescifrata...partitura de...jazz...pe care sufletul meu a transpus-o dintotdeauna in surdina rasuflarilor de ingeri...in care nici macar nu mai cred...asa cum nu mai cred nici in valul de ceata ce se interpune intre doua perechi de ochi...mimand fantasmagorice zambete de zei greci, a caror subtila arcuire subjuga vointa, solidificand umorile ce curgeau candva deloc haotic inauntrul unui trup sclav, pe care il vad din senin -sau mai degraba din avantate furtuni- razvratindu-se, facandu-se tandari...apoi risipindu-se in neantul bratelor, presarandu-se sfioase pe pielea de nacru...si imbacsind aerul cu un vested miros de...sulf...se cauta ochii si deseori se intalnesc...doar pentru a-si spune basme nascocite de simturi, tasnind din strafunduri de dor, din pantece, din desisul toracelui, mai deloc din creieri, caci luciditatea are prea putin a face cu dansul lor dement, calauzit de vibratiile pupilelor si trantit ratiunii ca un fapt veridic...ce jalnica mitomanie a existentei sa poti iubi prin inductie, dar sa-ti invaluiesti matematica intr-un mit, izvor de insomnii si colorit al viselor pana atunci prudent de maniheiste, care iti servisera drept cantec de leagan...acum pupilele ti se infasoara in stridenta urletelor de viori natangi, iar clapele irisilor se rasfata intr-un sincronism cardiac...deoportiva blestemat si tanjit...

toate credintele mi-au fost zdruncinate...monstrii fauriti din lutul fraged al imaginatiei si al unei nelinisti inexplicabile abia daca mai sunt siluete cenusii care se straduiesc sa-mi bantuie memoria...zadarnice eforturi...condamnate sa se lupte cu niste noi incertitudini , dar in care vad, de aceasta data, intrezarindu-se posibilitatea unor argumente dupa care am tanjit atata vreme, izvorate parca dintr-o insuficienta "distribuita" platonic in pantece, in torace, in creieri...si stiu sau cel putin sper ca senzatia asta de dezbinare brutala - rezultat firesc al unei dualitati atroce,in care adulmec cu dispret propriul tartufism si imi reneg radacinile ce parusera candva atat de adanc implantate in solul fertil (caci cate pseudoramificatii a putut ingadui!) - va fi atenuata de timp - el, marele tamaduitor...se va milostivi si de mine, nesupunandu-ma mnemotehnicii sale cumplite si imi va darui o tabula rasa drept suflet pe care sa-mi astern alfabetul, litera cu litera...in asa fel incat sa nu amutesc in fata unui "de ce?", fie si daca asta presupune a articula un "nu stiu", dar de aceasta data va fi unul darz si irepetabil...nu voi admite tremur in glas, nici soapte de batjocura (in fond, pana si soaptele ce pretind a deveni substituti ai propriilor mele argumente sunt asta - o batjocura la adresa autonomiei de gandire)...voi imblanzi cerberul portilor ce delimiteaza doua realitati tanjind a se contopi de mult prea mult timp, fara a admite patrunderea impuritatilor...pentru ca mizeriile imi provoaca indigestie si - culmea!- uneori, impresia ca eu sunt de fapt o si mai mare mizerie...poate ca nu tocmai absurda...in fond ce ma indreptateste sa afirm contrariul?repulsia?indignarea?ma intreb cat de autentice sunt...si daca nu cumva acest resentiment nu era izvorat tocmai dintr-o neputinta, nu e un apanaj al slabiciunii - in fata acestei acuzatii tind sa pledez "vinovata", ignorand chiar instinctul de...conservare...a verticalitatii umane...
nu...nu mai vreau sa simt scarba...sa ma "automutilez" calauzita de ideea fantezista ca,ciopartindu-mi ceea ce majoritatea intelege prin "suflet", faramele se vor risipi in mii de zari si vor surprinde astfel peisaje inaccesibile "muritorilor"...mi-e teama ca in acele peisaje nu e destula stanca incat sa ricoseze...risc prea mult...risc sa contrazic magnetismul miezului fiintei mele, sa ma incapatanez intr-o cautare acerba a minotaurului si sa descopar ca nu e decat o biata bestie timida...