toate credintele mi-au fost zdruncinate...monstrii fauriti din lutul fraged al imaginatiei si al unei nelinisti inexplicabile abia daca mai sunt siluete cenusii care se straduiesc sa-mi bantuie memoria...zadarnice eforturi...condamnate sa se lupte cu niste noi incertitudini , dar in care vad, de aceasta data, intrezarindu-se posibilitatea unor argumente dupa care am tanjit atata vreme, izvorate parca dintr-o insuficienta "distribuita" platonic in pantece, in torace, in creieri...si stiu sau cel putin sper ca senzatia asta de dezbinare brutala - rezultat firesc al unei dualitati atroce,in care adulmec cu dispret propriul tartufism si imi reneg radacinile ce parusera candva atat de adanc implantate in solul fertil (caci cate pseudoramificatii a putut ingadui!) - va fi atenuata de timp - el, marele tamaduitor...se va milostivi si de mine, nesupunandu-ma mnemotehnicii sale cumplite si imi va darui o tabula rasa drept suflet pe care sa-mi astern alfabetul, litera cu litera...in asa fel incat sa nu amutesc in fata unui "de ce?", fie si daca asta presupune a articula un "nu stiu", dar de aceasta data va fi unul darz si irepetabil...nu voi admite tremur in glas, nici soapte de batjocura (in fond, pana si soaptele ce pretind a deveni substituti ai propriilor mele argumente sunt asta - o batjocura la adresa autonomiei de gandire)...voi imblanzi cerberul portilor ce delimiteaza doua realitati tanjind a se contopi de mult prea mult timp, fara a admite patrunderea impuritatilor...pentru ca mizeriile imi provoaca indigestie si - culmea!- uneori, impresia ca eu sunt de fapt o si mai mare mizerie...poate ca nu tocmai absurda...in fond ce ma indreptateste sa afirm contrariul?repulsia?indignarea?ma intreb cat de autentice sunt...si daca nu cumva acest resentiment nu era izvorat tocmai dintr-o neputinta, nu e un apanaj al slabiciunii - in fata acestei acuzatii tind sa pledez "vinovata", ignorand chiar instinctul de...conservare...a verticalitatii umane...
nu...nu mai vreau sa simt scarba...sa ma "automutilez" calauzita de ideea fantezista ca,ciopartindu-mi ceea ce majoritatea intelege prin "suflet", faramele se vor risipi in mii de zari si vor surprinde astfel peisaje inaccesibile "muritorilor"...mi-e teama ca in acele peisaje nu e destula stanca incat sa ricoseze...risc prea mult...risc sa contrazic magnetismul miezului fiintei mele, sa ma incapatanez intr-o cautare acerba a minotaurului si sa descopar ca nu e decat o biata bestie timida...