Straina

Sunt atat de reticenta fata de tot ce ma inconjoara...e ca si cum simturile m-ar insela...fiecare contact cu ceea ce unii numesc realitate imi provoaca un gest instinctual de a ma scutura, ca nu cumva sa ma las antrenata intr-un joc al aparentelor, stapanita de emotii si sentimente...si nu, nu e aroganta...e frica de a nu ma abrutiza, de a nu ma complace in situatii care candva m-ar putea face sa ma dispretuiesc...sa nu ma mai recunosc. E ciudat ca spun asta - pentru a ma re-cunoste ar trebui mai intai sa ma cunosc si cu fiece zi descopar ca stiu atat de putine despre mine...ca, paradoxal, sunt altii care pretind ca stiu atat de multe despre mine...cata naivitate! ei nu se trezesc in corpul meu, nu vad in oglinda dimineata acelasi chip somnoros, nu regreta aceleasi priviri si nici nu simt aceeasi neputiinta ori revolta atunci cand spun "nu stiu! nu pot! nu vreau!", nu cauta acelasi vis atarnat de geamurile tramvaielor si nici nu isi doresc sa para invincibili pentru ca mai apoi sa se prabuseasca obositi, tanjind dupa protectie...in fine, nu vad decat ceea ce ii las eu sa vada si un pic mai mult atunci cand ma satur sa ma ascund...dar niciodata nu ma vad pe mine...intreaga...abia parti din ideile lor se rasfrang pe fiinta mea imperfecta, si abia cand idolii lor de frumos, bine si adevar sunt cioplite necrutator...prinde contur o imagine deformata...in care eu insami nu imi pot ghici trasaturile - intr-atat au fost de orbi si de dornici de a-si expune veleitatile de sculptori incat au ignorat posibilitatea ca eu sa nu ma incadrez in tiparele lor...ori ca nici macar sa nu imi doresc sa devin "opera de arta". Ma vindec usor...nu raman urme...si oricum ranile mele nu au nimic de-a face cu prezentul...nici cu miile de crestaturi...