Text mediocru

“Naiv mai sunt sa pretind ca as putea conduce lumea cand imi aluneca printre degete fraiele propriei vieti” – era formula cu care isi renega avantul matinal in fiecare seara constientizand ca isi hranise vanitatea atata timp cu certitudinea ca ar putea ramane la stadiul de spectator – ba chiar considerandu-l un statut privilegiat, care i-ar putea justifica detasarea de fiintele “active” cum ii placea sa le numeasca. De fapt era un mod de a-si camufla neputinta intrucat crezuse atata vreme ca detine cheia intelepciunii, cheia misterului lumii intiparita in fiecare fibra...si culmea, cand venise momentul sa deschida usa, constatase cu stupoare ca cineva cu un simt al umorului straniu schimbase incuietoarea…ce rost mai avea in aceste conditii sa forteze intrarea? Cu atat mai mult cu cat probabilitatea de a gasi ceva dincolo era atat de scazuta, sau poate ca era destul de mare, dar demonii lui o redusesera considerabil.
Aburii cafelei il mentineau treaz pana cand degetele isi pierdeau controlul pe tastele masinii de scris si incepeau sa sfideze regulile de orice fel : gramaticale, lingvistice si chiar de sens. Patrundea astfel intr-o zona a absurdului- o zona pe care tanjise sa o atinga, dar care ii repugna la a doua privire pentru ca intervenea astfel critica luciditatii.
Vroia sa innebuneasca... vroia sa nu-si mai apartina asa cum ii sopteau toate lucrurile inconjuratoare - mobila, radio-ul, vocea femeii care isi chema copilul la masa...cand ar fi putut atat de bine sa il lase sa-si continue jocul de-a baba oarba...nu are decat toata viata sa manance ca un porc... dar jocul il iau toti, incepand cu ea, cu mofturile ei de gospodina. Vroia sa auda voci sau sa nu auda..da, i-ar fi placut sa fie surd pentru o zi macar...sau orb si sa se mire ca sunt draperiile trase, cand are ferestre atat de mari, pana la cer... el in schimb se mira ca are pleoape colorate si vii, ca e suficient sa sune telefonul ca sa naruie odihna coardelor vocale...se mira ca e viu si totusi... cat de mort!Si il amuza pana la lacrimi foamea de viata care ii amintea conditia de vita, asa incat regurgita tot, dupa ce compartimentase timpul in ore, zile, saptamani, luni si alte asemenea meschinarii cu care incercam cu totii sa ne justificam nepunctualitatea...dar el vroia sa fie deasupra, sa le priveasca cu nonsalanta si sa surada cu o ironie demna de un supraom...
Invidia tot ce nu avea constiinta de sine din momentul in care viata ii refuzase dreptul de a fi un alt mecanism, din momentul in care incepuse sa asimileze toate lucrurile din jur, topindu-si propria identitate in lemn, sticla, fier....ajunsese chiar sa se intrebe ce ar fi devenit facand un salt de la etajul 8 al blocului pe treptele caruia isi tarase de atatea ori obosit picioarele...un manunchi de aschii vechi, ruginite, putrezite... cioburi de carne...nu isi mai era siesi suficient si parca putea auzea suieratul aerului de sub piele, un aer cu unghii ascutite, scrijelindu-l ca un foetus microscopic si claustrofob, inotandu-i prin vene...
Inaltimile ii dadeau aripi cu spini in loc de pene, cu flacari in loc de vant...un inger mutilat, cu stele desarte in priviri...