Spre tarile calde...lasandu-si "puii" acasa

Statisticile sumbre ce caracterizează societatea românească şi-au tocit, probabil, capacitatea de a surprinde, smulgând cel mult un zâmbet amar, retoric, în colţul gurii, ca indiciu neconvingător al revoltei colective. Totuşi, situaţia copiilor cu părinţi plecaţi în străinătate (al căror număr s-a estimat ca fiind de ordinul sutelor de mii) rămâne un subiect delicat. Este doar unul dintre aspectele nefaste ale fenomenului de migraţie a populaţiei, ce a căpătat proporţii îngrijorătoare în ultimii 5-6 ani, când am asistat la o triplare a numărului de cazuri.
Analiza acestui fenomen din perspectivă strict materialistă, căci, în definitiv, accelerarea procesului are fundamente financiare, duce la nişte concluzii îmbucurătoare, având în vedere beneficiile evidente aduse economiei româneşti ca sursă secundă de finanţare externă, iar, la nivelul familiei, asupra copilului ale căror condiţii de trai se ameliorează semnificativ. Rămâne de văzut însă în ce măsură aceste avantaje materiale pot compensa lipsa afecţiunii familiale, în cazul în care calitatea de părinte este redusă la simpla funcţie de furnizor de venituri, eficientă de altfel, însă dureros de impersonală. Relevante în această privinţă ar fi cazurile tulburătoare de suicid infantil, care ne dezvăluie un deficit emoţional sever, impunându-se perceperea lor ca un violent semnal de alarmă.
Cum a răspuns statul la acest strigăt disperat de ajutor? Printre firavele măsuri se numără recurgerea la căminele de tip familial, biete instituţii locale care se străduiesc să reconstituie o atmosferă călduroasă, dar care, uneori, nu fac decât să stârnească şi mai multă confuzie în sufletul maleabil şi fragil al unui copil încă inexpert în a-şi gestiona afectele, ajungând să adreseze cuvinte precum “mama” si “tata” unor persoane bine intentionate, dar străine. E o initiativă totuşi lăudabilă, dacă e să luăm în considerare o categorie mult mai largă, poate cea mai vitregită, a copiilor care, copleşiţi de singurătate, îşi caută refugiul în instituţia şcolară, în vecini ca tutori cu jumătate de normă, în aşa-zişi prieteni (la fel de dezorientaţi sau, dimpotrivă, ghidaţi de intenţii ascunse), în orice fiinţă care pare să empatizeze într-o oarecare măsură cu ei. Şi atunci, întrebarea cea mai pertinenta ar fi: cum lucrează statul la cauzele acestui “abandon” forţat şi nu la efecte?