Despre ratare

Calinescu formula in "Cronicile optimistului" o definitie a ratarii - "imposibilitatea organica in care se afla un individ de a-si atinge telurile, cu toate ca ar avea insusirile trebuitoare"- spunand: "ratarea mi se pare o boala a vointei, boala grava cu simptome caracteristice".
Profesorul meu de romana facea distinctia clara intre ratarea ta si ceea ce altii percep ca ratare...eu ma intrebam atunci in ce moment ajungi sa le confunzi, sa faci din propria perceptie despre stadiul in care te afli o derivata a perceptiei celorlalti...ca si cum, satul de o subiectivitate acuta si asa-zisa deformatoare, cauti aprobari sau, dimpotriva, pumnale indreptate spre fruntea cazuta, priviri de compatimire (un masochism dornic de adevar, chiar si atunci cand realizeaza cat de putin probabila e aflarea acestuia din exterior- aici intervine o alta chestiune ce tine de paradoxul gandirii, osciland de cand lumea intre contradictie si aprobare, dintre contractia egoista si dilatarea lacoma).
Ratarea ta e neindeplinirea unui scop propus si caruia i te dedicasei orbeste si total, momentul in care devii inutil, fie si numai in gand (sau ar trebui sa spun "tocmai in gand"), in care ti se pare ca te-ai transformatintr-un punct...si asta tocmai cand te ispitea mai mult crezul ca esti un gigant ...ratarea lor e ratacirea de la un viitor proiectat intr-un mod egoist, dar care pretinde suprematia, justificand-se prin principiul majoritatii pentru care tu esti abia o insecta strivita... e dezolantul "esec" ce te reduce la tacere, interpretandu-ti argumentele, fie ele solide, ca niste premii de consolare pe care ti le acorzi pentru a continua sa respiri...ratarea amandurora e...o coincidenta

Contra cliseului "fii tu insuti"

Sa fii tu insuti....ca si cum ar fi un cod din mii de cifre ce, setat conform propriilor informatii genetice, genereaza efectul scontat...sau nu...
A fi tu insuti presupune a sti ce e o fiinta umana...or pune aceasta intrebare la o suta de oameni si vei avea indubitabil o suta de raspunsuri distincte, fara ca vreunul sa pretinda ca detine formula exacta...in definitiv varietatea e confirmata pana si de minuscula nucleotida.
A fi tu insuti implica socratica determinare a eu-lui preluata de la templul din Delphi si devenita o cvasiutopie intr-o lume in care eu - imperfectul- sunt insuficient, fad si prin urmare dispus sa imi umplu golul (culmea!) cu...vid.
Sa fii tu insuti e un sfat superfluu si absurd pentru ca cel ce il va rosti e perfect constient de faptul ca intre tine si acel "tu" exista o identitate absoluta, chiar si atunci cand, refuzandu-te tie, mimezi o uzurpare stangace si joci farsa cu o maiestrie de invidiat (de catre acele limitari specific umane pentru care ochii sunt abia niste organe de simt)
Cum poti pretinde cuiva sa fie el insusi fara a-ti da seama ca pura sugestie blameaza un moment de handicap, doar pentru ca se sustrage viziunii tale despre o prezenta exterioara, despre un element care, si daca ar fi incrustat in propria-ti carne, ti-ar fi la fel de strain...asa cum si o simpla piatra isi neaga (in ochiul tau interior) delimitarile in spatiu (res extensa)?
Cum poti spune "fii!" fara sa se declanseze remuscarea unei arogante de demiurg... atat de incompatibila cu potentele umane?...pe de alta parte faptul in sine marcheaza un prezent lacunar care aspira la metamorfoza - or, de unde stii ca ceva nu este ceea ce tu nu stii ce este chiar si atunci cand esti o varianta a lui "acelasi".?Poti doar sa ii ceri un "tu" plasmuit de imaginatie si abia tangential "eu"-lui...oricat de frapanta ti-ar parea similitudinea.
Sunt eu pentru ca "fiintarea" desemneaza efortul minim si universal, dar nu pot fi eu pentru ca "eu" e un cuvant obscur...cuvant transpus de un limbaj...limbaj prea sec pentru a epuiza o existenta in imbratisarea a doua litere. Iata de ce sunt si nu sunt...de ce vreau sa fiu fara sa imi dau seama ca, uneori chiar nefiind, sunt.

Glas marin

Glas strain, recita-mi amurgul stacojiu,
Ce-nsangera candva spuma valului mort,
Risipindu-i sarea pe coapse de piatra,
Purtandu-i miliardele de vise spre-acel sihastru port...
Reda-mi suflarea arsa de un vesnic iad,
Stinge-mi dogoarea tamplelor rasfrante pe un gand,
Arunca-n ochi firimiturile valsului tau,
Si-apoi ma lasa in genunchi plangand...
Pana cand perla imbratisata de ai tai clesti,
Va amorti-nlauntrul un suflet mut,
Si, leganata de un susur nefiresc,
Isi va reaminti de un cuvant tacut...
Dezmiarda-mi bratele pustii cu un vers fad,
Cantat de melancolicele unduiri marine
Si lent strecoara-mi soapta din crepuscul,
In ascunzisul degetelor fine...
Spala-mi nisipul brun de pe talpi aspre,
Strivindu-l sub un ritm de pasi dementi
Pe care, flagelandu-i cu-ale tale lacrimi,
Ii socotesti niste sclavi goi, absenti...



Bebe - Siempre Me Quedara
Asculta mai multe audio Muzica »

Late

the cradle of whispers shares an enchanted poem,
rocking within his wooden palms the absurd laughter of a child,
with opaque eyes, burying underneath indolent shades
the mourning alchemy of a prolific smile...so wild...

he didn't use to smoke a day like cigarettes of ashes,
then smother the echos of a crinkle with a joke of faith,
that gently atrophyes the senses with it's bittersweetness,
but now he hums a requiem...the clock shows it is late.



The Cranberries - When You`re Gone
Asculta mai multe audio Muzica »

Confuz

Moment de deruta...chipul personifica orizontul si, cu clipiri stangace, imi smulge momente cumplite de luciditate. Acel sentiment ca orele au adormit, in vreme ce cantareau curgerea unei...flacari... imuabilitate absurda,simultan prelungita si negata de ruminatia nesatioasa...paloare contorsionata, deshumand germenii privirii, cufundandu-i in neantul gandurilor si sorbindu-le miasmele halucinante, vlaguite...sa traduc o adiere?la ce bun?limbaj docil pt o soapta razvratita...abator cutremurat de rasete de copii...



The Cranberries - Shattered
Asculta mai multe audio Muzica »

Mormant e cerul

Mormant e cerul
Din care Dumnezeu tranteste oase de martir,
Zdrobindu-le de scalpul sec al vreunui lord anemic
Ce-si stoarce vina in ceresc potir,
Sorbind supliciul cu amara voluptate,
Precum o vita isi cinsteste cerul parjolit,
Pandind o lacrima din ochiul lumii aburit
De ceata densa a pacatului de moarte.
Cenusa e tarana
Din care un cuvant s-a intrupat
Si-apoi perfida soapta ii smulse nemurirea...
Jivina spre femeie, femeia spre barbat.
Si valul ridicat, catuse-l impresoara
Si-l tintuiesc in lanturi de semizeu savant,
Scaldandu-se in lauri, in foc si in betie,
Servind o geometrie ce-i este plat garant.
Venin e flacara,
Ce-ntr-un balet absurd, febril,
Calauzit de Pan prin jalea unui flaut,
Ce traducea in armonie dulce scancetul debil,
Se framanta-nlauntrul unui Phoenix amortit,
Pandindu-i stangacia aripilor frante
De secerari arzande si tipat de pumnal,
Cantate-n psalmuri tenebroase de cuvinte.

Oglinda-i marea

Ce-n cugete involburate adulmecand pasii divini

Isi sfarma cioburile-opace in priviri natange,

Calcate in picioare de mers de heruvimi...

Atunci cand Semiluma isi admira podoaba

De spini insangerati, urland un juramant

Ca un ecou de zbor de fluture,

Tintind spre-acelasi cer, acelasi vechi mormant.