Despre ratare

Calinescu formula in "Cronicile optimistului" o definitie a ratarii - "imposibilitatea organica in care se afla un individ de a-si atinge telurile, cu toate ca ar avea insusirile trebuitoare"- spunand: "ratarea mi se pare o boala a vointei, boala grava cu simptome caracteristice".
Profesorul meu de romana facea distinctia clara intre ratarea ta si ceea ce altii percep ca ratare...eu ma intrebam atunci in ce moment ajungi sa le confunzi, sa faci din propria perceptie despre stadiul in care te afli o derivata a perceptiei celorlalti...ca si cum, satul de o subiectivitate acuta si asa-zisa deformatoare, cauti aprobari sau, dimpotriva, pumnale indreptate spre fruntea cazuta, priviri de compatimire (un masochism dornic de adevar, chiar si atunci cand realizeaza cat de putin probabila e aflarea acestuia din exterior- aici intervine o alta chestiune ce tine de paradoxul gandirii, osciland de cand lumea intre contradictie si aprobare, dintre contractia egoista si dilatarea lacoma).
Ratarea ta e neindeplinirea unui scop propus si caruia i te dedicasei orbeste si total, momentul in care devii inutil, fie si numai in gand (sau ar trebui sa spun "tocmai in gand"), in care ti se pare ca te-ai transformatintr-un punct...si asta tocmai cand te ispitea mai mult crezul ca esti un gigant ...ratarea lor e ratacirea de la un viitor proiectat intr-un mod egoist, dar care pretinde suprematia, justificand-se prin principiul majoritatii pentru care tu esti abia o insecta strivita... e dezolantul "esec" ce te reduce la tacere, interpretandu-ti argumentele, fie ele solide, ca niste premii de consolare pe care ti le acorzi pentru a continua sa respiri...ratarea amandurora e...o coincidenta