Sensul vietii

Odată cu dobândirea conştiinţei sinelui se poate afirma că omul are o revelaţie, marcată de acel zbucium interior menit să îi orienteze acţiunile pe un anumit făgaş - îi este aşadar încredinţată o enigmă spre rezolvare - aceea a sensului vieţii- , iar această rezolvare îşi prelungeşte labirinticul traseu de-a lungul întregii existenţe. Tendinţa este, într-o oarecare măsură, aceea de contracarare a teoriei contingenţei fiinţei umane, temă fundamentală a existenţialismului, constând într-o concepţie conform căreia alternativa inexistenţei omului nu prezintă un deficit - altfel spus, fiinţa umană nu este o fiinţă necesară, putând la fel de bine să nu existe. Această contradicţie acţionează asemenea unei forţe motrice lăuntrice care pune în mişcare un mecanism complex, urmărind angajarea omului într-o viaţă conştientă şi personală şi implicit depăşirea inerţiei, la care îl condamnă indiferenţa faţă de propria-i soartă, ca impediment în calea progresului.
Particularizarea modurilor în care diverşi indivizi percep sensul vieţii poate fi considerată o formulă restrictivă, fragmentară, de elucidare a acestei controversate dileme, graţie specificităţii ridicate a combinării expectativelor, a priorităţilor.Astfel, a indica familia, cariera (realizările de natură economică), perfecţionarea intelectuală, morală ori spirituală ca şi accepţiuni de sine stătătoare ale sensului vieţii, presupune categorisirea fiinţelor umane şi, ca atare, suportă presiunea unei insuficienţe. Pe de altă parte, a cuprinde diversele semnificaţii într-o reţetă universală ar constitui o generalizare cu un acut caracter maniheist, căreia i se sustrag subtilităţile traiectoriilor umane - marcate la tot pasul de alegeri definitorii pentru stabilirea ţelurilor şi determinate de anumite circumstanţe. O soluţie de mijloc o constituie, probabil, adaptarea propriului eu la funcţionarea societăţii, ca element indispensabil pentru îndeplinirea unei misiuni universale, o formă idealistă de justificare a pulsului şi de brodare minuţioasă a păienjenişului tot mai des din care se compune existenţa.
Cercetarea sensului vieţii poate avea diverse direcţii. Una dintre ele - şi poate cea mai răspândită, cea mai intens explorată- o constituie sensul spiritual, religios, având ca fundament conştientizarea mortalităţii (este ceea ce Fernando Savater numea "moartea ca început", ca lucru "iremediabil de personal" şi declanşator al gândirii proprii, al opiniei). Certitudinea morţii este aceea care ne face muritori, care ne maturizează, trezindu-ne din somnul mult prea comod, ingenuu, dar neproductiv, al copilăriei şi înfăţişându-ne viitorul ca o obscuritate atenuată de făgăduiala unei făclii revelatoare. Scepticii ar putea blama o aşa-zisă conservare a unei nuanţe fanteziste, căpătând treptat o tonalitate sobră şi tranşantă, întrucât devine trăsătură distinctivă. În această situaţie, toate acţiunile devin forme de rezistenţă în faţa morţii pe care o ştim ca ineluctabilă, într-o străduinţă simultană de a transcede acest fapt misterios şi teribil (după cum spunea Rochefoucauld într-una din maximele sale "nici soarele şi nici moartea nu pot fi privite în faţă"). Această înverşunare provine dintr-o neclintită perseverenţă în ideea de nemurire - faptul că ne ştim muritori ca specie nu ne împiedică să refuzăm moartea ca persoane - şi se materializează în necesitatea de metafizică. De altfel, filosoful german Arthur Schopenhauer numea religia "metafizică a popoarelor" - o specie de garanţie facilă şi accesibilă - apelând la alegorie - a nemuririi (de altfel, catolicismul dă o explicatie tangenţială pentru a lămuri incompatibilităţile existente între religie şi ştiinţă, spunând că apelul la alegorie se justifică prin primitivismul maselor populare; ortodoxismul a dat dovadă în această privinţă de o mai mare pricepere) . Sensul vieţii devine aşadar înscrierea acţiunilor noastre în nişte coordonate care să amâne sau să elimine perspectiva unui sfârşit, fapt perceput ca un procedeu de purificare spirituală, determinat în definitiv de teama de suferinţă (Epicur considera aceasta teamă de moarte ca nefondată, având în vedere faptul că nu coexistam cu ea: atâta timp cât existăm noi moartea nu există, când vine moartea, noi încetăm să mai existăm) . Cu alte cuvinte, semnificaţia vieţii se reduce la ceea ce Platon numea "a te pregăti pentru moarte" (definiţia lui "a filosofa"), aşadar a te gândi la viaţa de muritor şi a-i atribui o finalitate, un sens.
Să încercăm să dăm o interpretare religioasă (de fapt creştină) a acestui sens? Am putea desemna omul ca o fiinţă privilegiată şi căreia i-a fost încredinţată o responsabilitate majoră. Astfel, Sfânta Scriptură motivează crearea acestuia "după chipul şi asemănarea" lui Dumnezeu, aşadar ca o copie, o aspiraţie către perfecţiune sortită unei frustrări eterne - aceea de a nu o atinge niciodată...sau poate că tocmai conştientizarea acestui lucru, sau mai bine zis scepticismul asupra acestei posibilităţi de evoluţie, este un impediment în calea desăvârşirii... aşadar "materialul genetic divin" a fost alterat ireversibil... şi totuşi omul este creat "ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul", tocmai în virtutea măreţiei sale ca depozitar al unor însuşiri alese.
Sensul vieţii se conturează treptat, prin intermediul experienţei şi al cunoaşterii, aşadar al raportării propriei existenţe la lumea exterioară, dar şi la propria persoană şi la divinitate, urmărindu-se astfel atingerea unui echilibru între viaţa materială şi cea spirituală. De altfel, acest echilibru este abia unul utopic întrucât, ipotetic vorbind, există două categorii umane (de fapt două viziuni majore asupra vieţii): cea a persoanelor care identifică sensul existenţei cu satisfacerea simţurilor prin trăiri concrete şi prin cunoaştere (aşadar prin experienţe aposteriori) şi cea a persoanelor care îl plasează dincolo de existenţa fizică, considerând viaţa ca o treaptă intermediară şi ireverisibilă către divin, către absolut (prin trăiri a priori).
Şi prin această radicală delimitare, am anticipat o altă direcţie de cercetare a sensului vieţii şi anume aceea care mizează pe cunoaştere, având ca bază de această dată conştientizarea magnitudinii acestei lumii, senzaţie acutizată de un sentiment de subdimensionare a propriei fiinţe, abandonată într-un univers de necuprins şi străduindu-se să devină parte componentă indispensabilă a acestui melanj social neomogen. Astfel, sensul este cel pe care omul şi-l impune, călăuzit de necesitatea unei contribuţii la funcţionarea giganticului mecanism. Însă în societatea actuală, progresele exponenţiale înregistrate de ştiinţa şi tehnologie implică o metamorfoză halucinantă ca proces energic al cristalizării propriului sistem de valori şi expectative, culminând cu o stare de confuzie. Pe acest traseu, factorul declanşator îl constituie mirarea, chestionarea acelor aspecte care subit îşi pierd evidenţa şi se cufundă în pâcla densă a incertitudinii, apoi, ghidată de un spirit nesăţios de cunoaştere, pretinde doborârea barierelor incomprehensibilului - de fapt această perseverenţă este tocmai cea care certifică măreţia spiritului uman.
Pătrunderea în această cursă a evoluţiei intelectuale (această interpretare face referire la o competiţie umană nedeclarată, dar tacit recunoscută) e o sabie cu două tăişuri deoarece, deşi oferă satisfacţii incomensurabile, "condamnă" totodată mintea umană la o căutare continuă, caracterizată printr-un dozaj farmaceutic al adevărului, atât de relativ şi de o pudoare frustrantă, concretizată prin lacune fecunde...paradoxal, fiecare pas spre lumină echivalează cu o schimonosire a pleoapei, vulnerabilă în gestionarea razelor de realitate, fiecare răspuns multiplică întrebarea şi astfel claritatea devine pur aparentă...iar de ce-ul (fie el şi al lui " de ce exist?", cel al sensului vieţii) o întrebare retorică...Controversatul filosof german, Friedrich Nietzsche , în lucrarea sa "Dincolo de bine şi de rău", cântărea "vigoarea unui suflet...în doza de adevăr pe care o poate suporta, sau, mai clar, în gradul până la care el ar avea nevoie ca acest adevăr să fie diluat, voalat, îndulcit, amortizat, falsificat".
Prin această digresiune, am atins aspecte ce ţin de "cunoaşterea luciferică", care invadează câmpul "cunoaşterii paradisiace", provocând o criză, în sensul unei "despicări care răpeşte obiectului echilibrul lăuntric" (Lucian Blaga - "Trilogia cunoaşterii"). Or, nu poate oare această cunoaştere să ne mobilizeze în apriga căutare a sensului vieţii? Şi nu este ea oare cea care exprimă cel mai bine limitările fiinţei umane?
Viaţa încetează a mai fi privită ca o destinaţie, ci mai degrabă ca pe o călătorie spre...nicăieri. Din această perspectivă, pesimiştii ar putea afirma că viaţa este lipsită de sens. Totuşi, "nicăieri" poate fi interpretat ca zădărnicie, acest aparent vid redând în fapt ideea de intangibilitate, de fluiditate a conceptului, de variabilitate şi imaterialitate.

Fiinţa umană adaptează influenţele externe la propriul său temperament, să spunem, la datele genetice, apoi ţinând cont de produsul acestei complexe asimilări, face proiecte, altfel spus îşi stabileşte anumite coordonate, în limitele cărora îşi desfăşoară acţiunile în vederea îndeplinirii unui anumit scop. Acest scop nu trebuie confundat cu sensul vieţii, care este indubitabil o noţiune mult abstractizată, cu un grad mai mare de generalizare, constituind o suprapunere între scop, mijloace şi interpretarea rezultatelor la un nivel superior consecinţelor imediate, concrete. Descifrarea acestui sens este o condiţie esenţială a evoluţiei, ceea ce defineste fiinta umana, prin stabilirea misiunii sale.

Pro formulei "nonsens existenţial"...?
Cu o revoltă spontană menită să afirme existenţa umană ca strict necesară şi având semnificaţii - să spunem - dinainte stabilite, întrebând cu un interes viu pe cineva dacă viaţa are sens, vom întâmpina cel mai probabil un "da" ferm. Argumentele prezintă o paletă largă de nuanţe, însă, indiferent de calea urmată, totul se rezumă la mai bruta şi totuşi relevanta sintagmă "căutarea fericirii" - care, privită în sens invers, constă în eliminarea suferinţei.
Ţinând cont de cunoscuta formulă "fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea", fiinţele umane s-au născut din iubire, aşadar alternativa existenţei unui destin implică atingerea fericirii, ca formă de manifestare a unei iubiri divine. Dar se pune întrebarea: ce înţelegem prin această fericire şi în ce măsură avem acces la acest râvnit trofeu? Este organismul uman destul de viguros astfel încât să se abandoneze acestei stări de beatitudine fără a se simţi copleşit sau îi revine sarcina de a se conforma cu firimiturile, mai uşor digerabile - asimilate ca bucurii mărunte, satisfacţii, împliniri? Ne deplăsăm pe nisipuri mişcătoare, condiţii în care până şi aceste mici fărâme sunt înghiţite într-o fracţiune de secundă şi ireversibil. De altfel, Sigmund Freud în lucrarea "Angoasă şi civilizaţie" indică două faţete ale acestei aspiraţii către fericire, un scop negativ şi unul pozitiv: pe de o parte evitarea durerii şi a neplăcerii, iar pe de altă parte trăirea unor plăceri intense ("pur şi simplu principiul plăcerii este acela care determină scopul vieţii, guvernând de la bun început operaţiile aparatului psihic"). Pare că mecanismul fericirii se modelează perfect versurilor "Era pe când nu s-a zărit/ Azi o vedem si nu e" - o derulare ingrată, în contratimp a sufletului şi a gândului.
Aşadar destinaţia este fericirea, dar avem de a face cu o destinaţie utopică, cu un miraj tentant însă nu îndestulător, care pe deasupra ne confruntă cu efemeritatea fericirii, cu natura sa episodică.
Nu am putea trata acest aspect fără a face referire la binecunoscutul "mit al lui Sisif" ca şi constatare a absurdului existenţei, un principiu distructiv care îngaduie două posibilităţi extreme de combatere: suicidul sau revolta. Să stăruim însă asupra nonsensului, în condiţiile în care "fericirea şi absurdul sunt doi copii ale aceluiaşi părinte"- ce alăturare surprinzătoare de termeni. Tragismul acestui mit constă în faptul că eroul este conştient de zădărnicia muncii depuse, nefiindu-i alimentată speranţa în reuşită. Situaţia absurda în care se află îi permite o singură formă de revoltă - aceea de a-şi spune că e fericit, întrucât destinul său îi aparţine ("dacă găsim că lumea este absurdă şi condiţia umană de nesuportat, nu este acesta sfârşitul"). Aşadar Camus conchide "Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit"(absurd ->fericire; fericire-> absurd). Se stabileşte aşadar o relaţie de derivabilitate între cele două noţiuni, deşi eram tentaţi să credem că susţinerea uneia implică suprimarea celeilalte. Prin urmare, ceea ce părea evident iniţial este acum suspendat de un fir subţire de aţă: este într-adevăr fericirea o justificare a existenţei umane sau tocmai conştientizarea absurdului e o condiţie prielnică manifestării fericirii?