Banca

*

Banca, purtandu-si reflexele rosiatice parca de sequoia proaspat jupuit, spre deliciul vizual al trecatorilor, parea sa isi fi imprimat pana si cea din urma din aschiile sangerande cu povestea ei...in efuziunile de tandrete starnite de atingerile cvatruple ale vantului, ligamentele-i se tanguie in gama trupului firav, cu textura moale si parfum de irisi..apoi ii fredoneaza chipul, gesturile...si-o aminteste trasand cu un bat subtire si plin de noduri cercuri concentrice pe pamant in sensul acelor de ceasornic turbat....din ce in ce mai mici pana cand incep sa capete infatisarea unor pistrui telurici...ceea ce altii ar putea percepe ca pura abstractiune...niste bule murdare de sapun...automatism al incheieturilor...e de fapt un nud al sinelui condamnat la...circularitate...ori un ouroboros tanjind sa isi lepede solzii.
O mana se suprapune peste a ei, dizolvand-o in umbra...bratul unui barbat se prelinge peste pielea-i incrustata in pori concavi...si isi atarna degetele de decolteul palmei..amintind izbitor de statuetele lui Giacometti. Pentru un moment isi imagineaza ca e o mana trista, nostalgica dupa fantasme organiciste...o mana care a rasfoit prea multe basme cu yin si yang...
Si totusi radacinile ii vorbesc...
- Te privesc de 3 ore...si taci...si mi-ar fi placut sa tacem impreuna...
Buze vinete...probabil reci...acum inerte, dar senine...
- Tu nu ma poti asculta...si totusi am atatea sa iti spun...ca au cazut de frunze de cand nu ai mai trecut pe acasa...si a arat Dumnezeu brazde cumplit de adanci pe obrajii pe care obisnuiai sa ii mangai rasfatandu-ti narile cu mirosul lor de scortisoara...ca ai uitat-o undeva si nu ti-a pasat ca te striga fara glas, mai aprig decat urlete de lupi...si acum oare auzi? Ori ma privesti sincer impasibila, antrenandu-ti nervii cu biciul, ca nu cumva cutele de expresie sa iti crape chipul de gheisa...de circ...
Ramasese inmarmurita...neputand articula un cuvant...fara a-i dibui felul aparte de a-i scruta pseudoganduri, el ii elibereza mana din stransoare si lasa privirea in jos...e un barbat trecut probabil de 40 de ani, un barbat care regreta acum deopotriva contactul, tonul familiar si pactul de tacere...
- Nu-i nimic, ii spune dezarmata de evidenta stanjeneala ce-i umbrise chipul de altfel opac, topit in uitare...dezvaluind pometi proeminenti, care, intr-o complicitate savuroasa cu sparancenele dese ce-i servesc pare-se drept pavaza, incadrau un nas elinic, o pereche de ochi de un verde amarui-murdar, centrifug... si niste buze acum estompate prin coloritul tern, nu si prin carnatie...
- Ati spus ceva, domnisoara ?
- Am spus ca nu-i nimic...asa-i ca v-am ghicit parerea de rau?…ma induioseaza de altfel…v-o spun fara pic de ironie...
Un zambet placid, molipsitor, i se insinueaza, dezvelind cu prudenta linia fina a dintilor...
un zambet evanescent care lasa loc unei priviri strivite, sub aparenta unei miopii, de fruntea masiva, frusta...
- As fi preferat sa fiti ironica...ati fi compensat astfel familiaritatea cu care v-am abordat...si mi s-ar fi parut mult mai pertinenta atitudinea...mai putin ofensatoare...
- Da? Si asta de ce? Cu ce v-am jignit?
- Pe mine...cu nimic...orgoliului meu i-ati provocat insa multiple leziuni...nu imi place sa fiu disculpat fara a fi solicitat asta...imi accentueaza sentimentul de vinovatie... Puteti sa o considerati deformatie de temperament...sau pur abces de vanitate al unui timid...
- De ce oare nu va recunosc in descriere?
- Simplu...pentru ca pentru a ma re-cunoaste...ar fi trebuit mai intai sa ma cunoasteti...si trebuie sa admiteti ca pentru asta 3 ore sunt insuficiente...ceea ce imi aminteste ca nu m-am prezentat...Tudor...si atat...
- Sara...si atat...
- Sunt sigur ca e mai mult de atat...
- Cum puteti fi atat de sigur ?Doar spuneati ca...
- Sunt...si atat...stiu bine ce am spus...nu e nevoie sa imi repetati...uneori nu e nevoie de a doua masuratoare... fura din spontaneitate si din specificul erorii...din uman...
- Sa inteleg ca pentru dumneata a fi uman e o justificare pentru toate mizeriile...cat de comod...
- Nicidecum...a fi uman e a admite ca cercul pe care il desenati nu e decat o mazgalitura cu pretentii de cerc….si ca a pune egal intre “eroare” si “mizerie” e un act de dispret fata de intreaga specie…

Liniste…un suras crispat aruncat intr-o doara… si amandoi au priceput ca aveau sa se desparta pentru a se revedea zile, saptamani intregi...nu pentru da un iz de autenticitate romanelor siropoase (desi o amuzase Zevaco teribil)...cu atat mai putin cu cat conversatiile caustice anulau orice elan de aceasta natura...la care se adauga si inconvenientul varstei...pe care multi il supradimensioneaza pana la un gen de incompatibilitate de regn...
Ea isi urmase cursul vietii...croit simetric de-a lungul blocurilor fumurii, plopilor costelvi si desirati pana in talpa cerului...de-a latul carora fumegau automobile ragusite, vuind neintrerupt, intr-o incercare disperata de a acoperi cu tusea lor ecoul imensului furnicar ...
In sertare de sticla isi aranja, precum odinioara papusile de carpe, foi scrise marunt la masina, abia distingandu-se in valtoarea de alb si negru inlantuit, dimineti cu arome de zat si tutun ieftin uitate apoi pe noptiera intr-un gest izolat de rebeliune...alaturi de un volum pe care era scris cu litere de-o schioapa numele lui Kafka, dar pe care nu isi amintea cu niciun chip sa il termine...
Aceeasi treime de zi petrecuta in fumul gros al unui birou sepie, in care planuise pe nesimtite sa isi ingroape de vii...ori de moarte...firimiturile de timp ce ii prisoseau dupa cursurile de la facultate. Materia se diluase gradual si acum nu i se mai parea atat de improbabil sa isi strecoare printre romanele dostoievskiene, obeze, legate grosolan si asezate scalen, articole de ziar stoarse la lumina plapanda a veiozei cu ciucuri grej... cu atat mai mult cu cat isi propusese sa aiba o conduita exemplara, ferm convinsa ca undeva, cineva ii cantarea straduintele si ii aprecia zelul. Nu ar fi putut da un nume acelui ochi criptic...cert este ca nu era dumnezeul surdo-mut caruia ii traduceau copiii si batranii solemnitatea gandului prin gesturi obscure in perpendicularitatea lor...trecand pe langa casutele-i pictate inexpresiv, dar exploziv cromatic, fredonand gutural un cantec de leagan cu miros de tamaie si vechi...era un dumnezeu privat, caruia ii dedicase propriul fir de plumb... pe care de fapt nici nu indraznea sa il numeasca dumnezeu, de teama sa nu ii striveasca identitatea, presarand-o in amalgamul de omonime strans la piept de atatea suflete ratacitoare...
O alta sambata in care ajunsese mai devreme la intalnirea stabilita tacit. Se asaza pe banca, miroase teiul care parca isi lasase crengile mult prea jos...sarutandu-i parinteste crestetul capului…si priveste in jur…pana cand el apare cu un zambet malitos, parca multumit ca a facut-o sa astepte, parca numarandu-si pasii...
- Sunt satul...haide sa schimbam peisajul...si expresia...ai niste cearcane de iti ajung la glezne...
Auzind asta, ea nu isi poate stapani rasul..un ras fara volum, imploziv..care ii face sangele sa navaleasca in obraji, menit parca a contesta observatia nu tocmai delicata.
- Sa nu ai insa impresia ca iti voi servi drept ghid turistic...
Prevenind-o astfel, se ridica de pe banca...indemnand-o cu privirea sa il urmeze. Pasii moi, neregulati, faceau frunzele moarte sa dispara sub talpi, sasaind ca parjolite si soptindu-i parca versuri de gnomi blestemati...
Subit, Tudor intrerupse susurul:
- Stiai ca ai o voce placuta?
- Multumesc...
- Nu imi multumi...e un fapt...nici pe departe un merit.
- Atunci ce ar fi trebuit sa spun ?
- Nimic...apoi dupa in scurt moment de gandire...placuta, dar cam stinsa, nu iti valorifici inflexiunile si nu sustii sunetele...
- Aproape ca imi amintesti de profesorul meu de muzica din liceu...
- Aproape? De vreme ce l-ai mentionat, de vreme ce ai chipul lui acum in minte sau poate vocea...inseamna ca iti amintesc pe deplin...iarta-ma, uneori devin mai catolic decat papa...ai putea crede ca semanam...
- Nici pe departe...
- De ce nu? Chiar atat de absurd ti se pare?
- Nu neaparat...dar e un fapt.
Barbatul schita un zambet abia perceptibil, observand traiectoria de bumerang a cuvintelor, apoi sopti :
- Priveste-ma in oglinda...

**

Draperiile trase...se cernea valul aurorei inversunand stransoarea unor gene de plumb, strivite de irezistibila imbratisare a asternuturilor. O mana amnezica ratacea, adulmecand lacoma unduirile cearceafului, sub hipnoza balsamurilor onirice. Un hau imbacsit de fum de tigara din care abia se deslusea un chip fara identitate bantuiau simturile inca amortite - ganduri de ceata deasa, regretand acea luciditate infama a diminetii, ce blameaza rasfatul subconstientului, cufundandu-l in rutina mucegaita. Aceeasi mana framanta neaua pernelor, cufundandu-se intr-o incapatanare infantila, refuzand ceea ce o pseudorenastere temporala promitea cu o expresie pe cat de luminoasa pe atat de ipocrita. Inertia devenea atat de palpabila...aproape dureroasa in constientizarea ei prin scarba, nervi, tendoane si pelinul diminetii. O privire rasfranta pe tavan printr-o schimonosire mioapa se daruia neantului, beatitudinii matinale cu aceasi devotiune cu care isi contemplase cu cateva ore mai devreme insomnia in fata unor hartii palide, crestate de litere febrile si a caror dementa ludica ii devorase nesatios ideile. Gustului amar ii corespundea o resemnare acuta si revoltator de comoda, asociata salutului nu tocmai subtil al astrului diurn zeflemitor...eternul critic mut al straduintelor sale de negociere cu cuvintele scrise. Nu lasitatea explica reflectia dezgustata din oglinda, asa ca se decise sa-l dispretuiasca fatis, tanjind totodata dupa mangaierile umbrelor si smulgandu-se obscuritatii nu fara regrete.
Camera mirosea a desert launtric...plina de el si dezgolita de acele zambete lipsite de convingere ce-i transformau memoria intr-un circ prea putin credibil, abundand in masti rizibile. Radio - un blues ce-l facu sa se abandoneze unor ritmuri desuete, placute ca o boare de trecut, in timp ce-si sorbea cafeaua cu o lentoare ce parea a sfida traiectoria ascendenta a inamicului. Ziarul fu repede abandonat pe un colt al mesei, pandindu-i zadarnic curiozitatea fata de un acum ce-i parea de mult anost, de o spontaneitate naiva si superficiala, aceeasi care ii surasese in perioada acelui flirt neizbutit cu jurnalismul.
Se privi absent in oglinda...parul saten inchis, inca ravasit si impregnat cu aburi de tutun...niste ochi cenusii-verzui, aposi, ale caror pupile sfioase, dar reci, erau camuflate de gene ca ramurile istovite ale unei salcii...nasul usor acvilin, cu niste nari infatuate ce frematau parca sorbind fragranta gandurilor, in vreme ce buzele amortite isi refuzau surasul, frangandu-si cu o cruzime inexplicabila soaptele reprimate.Mangaindu-si obrazul nebarbierit, simti in asprimea atingerii coaja aparentelor...argumentul palpabil al respingerii cu care isi hranise mirajele si frustrarile adolescentei. Trasaturile ii pareau niste cicatrici firesti pe un chip plamadit de o natura nu prea generoasa si care isi dezvaluia cu parcimonie simtul estetic, dar devenise atat de familiarizat cu aceste contururi stranii incat ii pareau indispensabile.
Lasa halatul sa ii alunece hipnotic pe gresia moarta, apoi se cufunda in apa, tinandu-si respiratia pana cand simti cum ace reci ii sfasie carnea, trezindu-l dintr-o toropeala prea mult si fara sens prelungita. Fiorul inghetat ii tintuise trupul intr-o inclestare salbatica, o clipa de razvratire ce, paralizandu-i constinta, il inzestra cu trufii de semizeu. Concentrat in baletul chinezesc, un memento acid ii subjuga auzul, predandu-l memoriei impovarate de miliarde de gesturi absurde. Doua versuri staruiau sacaitor - "Sans cesse a mes cotes s'agite le Demon: Il nage autour de moi comme un air impalpable". E ca si cum i-ar fi adulmecat prezenta in emanatiile de sulf al propriului sange, in dementa pulsului, in viciile mintii ce se imbatau cu vapori cenusii, fierbinti - replici fantasmagorice la chinul glaciar al muschilor. Paralizia aceea de stanca ii garanta imunitatea, ca si cum, dezbinat de trup, ar pluti deasupra existentelor lilipupane, dispretuindu-le pentru conformismul lor natang, imbecil.
Scuturandu-si aripile de demiurg neofit, isi sterse cu miscari ferme pielea inrosita, apoi se imbraca grabit.Astfel evada din imprejmuirea deja incomoda a celor patru pereti de smoala, avantandu-se sprinten pe niste trepte incovoiate al caror traseu labirintic ii intensifica drastic narcoza.
Ajunse in strada inca stapanit de ecourile magulitoare ce aveau sa fie estompate in curand de imensitatea furnicarului aceluia indiferent, neparand inca dispus de a-l venera - momente in care se simtea ca un anticrist ratat, nedemn de misiunea ce ii fusese autoincredintata.Ghicea mai multa substanta in prabusirea resemnata a unei frunze de rugina decat in ciclul inertial al propriilor plamani, simultan constient de disperarea cu care se ingrijea de functionarea acestui mecanism - fara traume, fara sfortari gratuite...inchinandu-si fiecare zvacnire a nervilor unui etern si parca iluzoriu "gnothi sauton" ce-i dezmembra lent scheletul vested. Gandea in ritmul pasilor, alert, insufletit de perindarea unor franturi de imagini prin focul retinei sale.
Oamenii - figurine de ceara,mormane intregi topindu-se pe nesimtite in seva clocotitoare a fluviului rosu, papusi plate ce isi disputau spatiul in care sa isi inghesuie existentele aparent searbede, monotone.

Toti mai putin ea...sau cel putin asa ii placea sa creada...o inventase din frunze uscate, din vant si flacari...fara sa stie macar ce gandeste, ori sa ii pese in vreun fel...ii placea doar cum ii rostea numele: "Tudor...cum il frangea sugestiv si suav:"Tu-dor" suierandu-l aproape printre dintii ca perlele...ii placea cum tace, cu ochii mari, umeziti uneori si cu gura intredeschisa, ca un copil uimit. Dar cel mai mult ii placea ca ii facea sarcina atat de usoara, predandu-i armele cu care sa o ciuruiasca...lent dar sigur.
- Ce cautam aici? intreba ea, cu glasul abia razbindu-i prin tipatul strident al locomotivei.
Vagoanele goneau aliniate, in ritm de batiste albe fluturand, amintindu-i de un film vechi la care plansese candva infundat...
- Cautam sfarsitul lumii...
Pentru a alunga straniul din raspuns, ii atribui valente comice...si scoase un sunet ce trebuia sa sugereze o intelegere amuzata, tonul ezitant tradand insa deconcertarea:
- Inteleg...Apocalipsa...
-Vezi ca nu intelegi?...sau te prefaci ca nu intelegi pentru ca esti prea absorbita de propriile apocalipse...gandeste atemporal, münchhausenian...si inchipuie-ti trenul asta atarnand de-un capat...balansandu-se ca o omida pe o frunza gaurita...
Acum era de-a dreptul contrariata.
- ...sfarsitul e marginea...acum, de tine depinde daca vrei sa privesti in vid...

***

"Dar sunt oameni care te asteapta! Fetito, esti inconstienta?! Nu iti dai seama ca lumea lor o sa se faca tandari fara tine, chiar daca atunci cand esti nu dau doi bani pe literele tale...si se hlizesc cu repulsie la mainile pline de cerneala ca la niste excrescente de al caror aspect respingator abuzezi cu nerusinare...pentru ca poti, nu pentru ca vrei...e ceea ce ei numesc publicitate negativa...ah si cat de profitabila e!"

- Deci ce spui?

In minutul urmator se aflau intr-un vagon, racnind metalic, perforand creierele cu tepi de consoane aspre si vocale lungi, tanguitoare...pierdute in intunericul impletit parca in infinit si regasite in ecouri bizare.

Era un compartiment aproape gemand a pustiu. Doar un batran cu chipul ascuns in spatele unei palarii taranesti, devorate de molii, abia dezvelind niste dinti cerati (tigara pe care o uitase aprinsa intre degetele-i carpite putea fi o justificare pentru acea culoare nefireasca, murdara) adauga monotoniei acustice sforaiturile sale regulate, sprijinindu-si capul de geamul umed. Mana cu tigara ii aluneca molcom pana cand, intalnindu-i pielea zbarcita - pe care, ascunsa sub atatea straturi de piei si fire alburii de par, ai fi putut-o crede imuna la orice fel de stimuli tactili- sfarai, facand sa-i scape o injuratura zdravana mosneagului.

Sara tresari...il privi pe Tudor cu o expresie de nedumerire pentru ca doar ce atipise leganata de imaginea crengilor trase la indigo pe geamurile transpirate. Vroia sa adoarma din nou, dar printre genele lenese avu timp sa observe cum batranul se apropia...intr-atat incat ajunsera fata-n fata...se aseza si incepu sa fredoneze o melodie ciudata...canta pana cand nu isi mai putu stavili lacrimile, care, daca pana atunci ii inflamasera pleoapele, acum se prelingeau nestingherite pe obraji.

- Ofelia! Draga mea! Ce dor...Ah, ce dor...

Repeta aceste cuvinte cu frenezie, privind-o cu ochii iesiti parca din orbite. "Ofelia" amutise...incerca zadarnic sa se refugieze in privirea tovarasului sau de calatorie care-o uitase cufundat in propriile ganduri.

- Da' de unde! Te si uitasem...de n-ai fi ramas la fel ca atunci, poate nici nu te-as fi recunoscut...esti identica...si eu care credeam ca o sa imbatranim la fel.

"Tic-tac!" Perplexitate."Auzi timpul cum trosneste?De ce te amuza?Or ai tu impresia ca stii mai bine...?"