Ssst...pe varfuri

O auzea coborand scarile…aceleasi glezne aprige care cu o seara inainte parcursesera camera in lung si in lat, intr-un ritm care mai ca facea sa se teama ca nu cumva sa vada o pereche de picioare – ce-i drept delicate si deloc de refuzat privirii unui estet– spanzurate de tavan...simpla sugestie a imaginatiei ii smulgea un suras, intrigat deopotriva de faptul ca inca nu reusise sa completeze acea jumatate de trup cu un chip ori cu vreun nume scrijelit pe cutia postala...
Isi propusese ca intr-una din zile sa o intampine in timp ce cobora scarile cu zambetul subtil desumflat al vecinului caruia ii datorezi o explicatie pentru o noapte alba, sa se prezinte « vecinul de al 2 , stiti, acela caruia ii refuzati somnul pana la ore tarzii in noapte si nu tocmai dintr-o fascinatie debordanta, ci mai degraba din cauza modului in care reusiti sa ii dati o noua interpretare ideii de picatura chinezeasca» ...hm...fraza e prea lunga...si, cum spontaneitatea nu a fost niciodata punctul lui forte, probabil este sortita sa se desire la jumatate cu tonul descumpanit de vreo privire scrutatoare ori descendenta...
Si acea zi sosise...pandind momentul se repede asupra prazii...dar cand s-o insface intre colti...isi simte glasul retractil, care ,pastrand iritarea, isi pierde cuvintele, atat de inecate in indignare incat se transforma in niste maraituri tasnite parca din tenebrele iadului...draga de ea...cum coboara scarile sincer impasibila, strivindu-si tocurile treapta cu treapta, parca pentru a-si impune – intr-un mod nu tocmai discret- feminitatea...ii aminteste pentru un moment de domnita lui Mann cu tulburatorul ei gest de a tranti usa...
« ei bine...domnisoara...nu e posibil... stii dumneata...eu aci locuiesc...in fiecare zi...da da...in fiecare zi, dar mai ales noaptea...noaptea locuiesc tot aci, desi credeti-ma ca nu imi face nici cea mai mica placere...si asta din ce cauza ? stii dumneata din ce cauza ? »
privirea ei de caprioara incoltita era in acel moment perfect capabila sa exprime cel mai tamp « habar nu am » sub care se ascundeau probabil presupuneri referitoare la integritatea psihica a acelui personaj cel putin starniu care se chinuia sa articuleze stangaci un mesaj de repros...contrazicand parca ideea de simultaneitate gandire-limbaj...
« sa nu se mai repete, domnisoara...de data aceasta va iert dar...sa stiti, rabdarea mea are limite..chem politia pentru tulburarea linistii publice...dumneata ai macar habar cate ore lucrez eu pe zi...12, domnisoara, 12 ore neintrerupte...ei bine, nu tocmai neintrerupte pentru ca am si eu diverse necesitati, dar, ma rog, nu asta e subiectul in cauza...dumneata stii ce inseamna sa petreci 12 ore intr-un birou plin de hartii prafuite, sa le ordonezi pe categorii si apoi sa vina un tampit sa iti spuna ca ar fi fost mai «nimerit» alt criteriu de ordonare...doar pentru ca a visat el urat cu o noapte inainte sau pur si simplu pentru ca e atat de distractiv, domne, pentru o mata sa traga rozatoarele de mustati si sa isi inchipuie ca zambesc de drag...si dupa toate astea sa ajungi acasa si ...asa, ca o incununare a succesului tau profesional...sa iti mananci cina rece si searbada sau sa o arunci la gunoi pentru ca....pentru ca trebuie sa se hraneasca si oamenii strazii cu ceva pana la urma nu ?...si ce alta ocazie mai buna sa iti manifesti generozitatea pe care o astepti de la ceilalti...si sa iti aduci aminte de supa aburinda si gustoasa pe care ti-o pregatea maica-ta cand inca mai erai destul de naiv incat sa crezi ca viata se rezuma la «papa» si «somnic»...ei bine nu...intre timp s-a mai adaugat ceva...hartii si metal...mai mult metal in cazul meu ce-i drept...si peste toate astea, cand pui capul pe perna sa adormi sa auzi, in afara de scartaitul inimii tale obosite care parca bate tactul obsedant al refrenului de care esti satul...sa auzi niste pasi fara nicio destinatie precisa cum se incapataneaza sa strabata fiecare coltisor al camerei, si totodata fiecare nerv amenintandu-se sa se franga sub talpile nepasatoare...habar nu ai, domnisoara... »
Tacere, apoi niste cuvinte moi se contureaza pe buze, dezarmate parca de discurs.
« Domnule, eu locuiesc la 5...dar mi-a facut deosebita placere sa va ascult »
Caprioara isi ia intr-o mana pantofii si dispare plutind pe scari....