Ger

Ger…mi-a amortit rasuflarea intr-o floare pictata parca de aburii mintii, vesteda…mi-a amortit trupul asa cum l-ai lasat…cu mana stanga inconjurand ceafa, catand orbeste niste urme gravate pe dedesuptul pletelor rasfirate haotic pe piept, pe umerii golasi, peste ochii intredeschisi, confundandu-se cu genele…cu cea dreapta spanzurata de trupul costeliv al unei tigari, mistuind lent purpura buzelor…cu trunchiul contorsionat absurd…coapsele brazdate de urmele degetelor crude, care obisnuiau sa le supuna, suprimand orice ezitare a carnii.
De ceva vreme uitasem sa numar timpul in frunze varsate de toamna pe pamantul umed…le inlocuisem cu porii pielii tale, care pareau sa strapunga materia, dezvaluindu-mi multiplele fisuri ce intregesc umanul, rupandu-te deopotriva de el...si ma necajeam cand le pierdeam sirul, doar pentru a-ti savura consolarile iscusite pe tample, pe obraji, pe incheieturile mainilor strivite de apasarea gurii tale.
-De ce tii tu la mine ?
-Dar cine ti-a spus ca tin...poate ca nu vad in tine decat un pretext pentru a nu ma considera singur...poate ca te-am alaturat celorlalte sute de chipuri familiare pe care retina mea le reda comod...poate ca imi dai naiva impresie ca ma cunosti, cand de fapt nu e nimic de cunoscut...poate ca privesc mai profund decat simt, chiar si atunci cand nu vad...poate ca m-ai retinut intre peretii mintii tale pentru prea mult timp...poate ca ti-am zis lucruri care dor din masochism...poate ca nu esti decat o plasmuire peste care am aruncat suflare de viata si m-am amagit indelung cu talentul meu creator...cand de fapt nu esti decat...praf.

De ceva timp, imi citeam viitorul in maini straine... maini care par sa fi strans in causul palmelor intreg trecutul ...maini care ma smulg din prezent ca pe o biata papusa din paie, confuza intre atatea ite subrede care imi parusera candva sigure, desi trasate de-a valma pe suprafata unui suflet cenusiu...maini inghetate.