La fontaine de sang

"Il me semble parfois que mon sang coule a flots,
Ainsi qu'une fontaine aux rythmiques sanglots.
Je l'entends bien qui coule avec un long murmure,
Mais je me tate en vain pour retrouver la blessure." (Baudelaire - La fontaine de sang)

Un fluviu de suspine, de jalnice regrete, serpuitor pulseaza in ritmuri, piruete de balerine...
Se desfata un gand, mustind de reci fiori, vibratiile-nlacrimate de viori, cugetul umpland...
Halucinante valsuri, ritualurile vietii flutura cu-nfrigurare valul cetii - suflarea unor glasuri
Soptind tacerea, urland-o in veci, satule de cuvinte seci, ce-si cenzureaza vrerea...
Se sfarma stanca - nevrednic, dar precaut scut ce inveleste chip de lut, indeplinind porunca
De nicaieri venita, ingenunchind vointa, caci putreda-i dorinta, roasa de-acea termita
Ce devoreaza firea si cu priviri de jad carpeste un suflet fad, jurandu-i nemurirea
Prin laicele cruci, ce rand pe rand urmeaza murmurul fecund al unor pamantene rugi

Sulf

Boare de sulf infama,
miasma narcotica a unor flori putrezite
culese din infernul eului...
tanjind dupa razele tenebrei,
avid inlantuindu-si tulpinile
catre abisul
abia deslusit prin ceata onirica...
negot absurd de suflete pustii
al unui Pygmalion de smoala,
plasmuit din fire de nisip...
clepsidra isi deplange vidul
mistuindu-si miliardele de clipe
atat de firesc, aproape obsesiv...
ganduri vlaguite
storc veninul - seva
curgand prin vene sugrumate
de bratele vanjoase
ale timpului...
soapte cenzurate
de buzele inerte,
plumburii,
ce-ntr-o-nduiosatoare ratacire
tanjesc dupa cuvantul
plin de miez...
taceri blasfemiatoare,
chin al revoltei
a carei samanta e hipnoza timpurie,
iar rodul - un biet mar...
otravit,
ce prelungeste agonia surda
a unei semiobscuritati istovitoare,
ce, cu-ale sale subtile mladieri -
ghimpii ofiliti de ore-
strapunge creiere si inimi,
printr-o adanca ezitare...

Zambet prafuit

Ingenuu...cersesti surasul chipului de plumb,
Supusa...il pandesc, ascuns prin gesturi prafuite
Si-abia atunci cand buzele sfioase, frematand,
De unduirea celor altadata amortite
Rasfranta pe o masca, se-nfioara...
Abia atunci cand ele se cutremura cuminti
Ca si cum ruga-ti cruda-mi pare pentru-ntaia oara...
Atunci...nesocotesti un zambet prin priviri fierbinti
Si, intetindu-ti jarul, ma certi cu vorbe fara noima,
Caci amagirea nu-i macar pentru un prunc candid,
Caci fondul abia perceptibil e lipsit de forma,
Iar eu - calaul ce iti sfarma clipa intr-un joc perfid.
De ce iti cauti fiinta in palide reflectii,
Cand pe-un altar launtric voisem s-o pastrez,
Cand stangace-mi dezvalui firavele intentii
Si, vrand sa mi te apropii, mereu ma-ndepartez?

"Chaque jour vers l'Enfer nous descendons d'un pas,
Sans horreur, a travers des tenebres qui puent" (Baudelaire)
Timpul converteste spiritul la o religie individualizata de circumstante, una rationala, rod infam al scepticismului ce incolteste lent, dar prinde radacini adanci pe masura ca mintea refuza un retorism mult prea resemnat, retractil atunci cand vine vorba de explicatii, argumente...ceea ce se impune din copilarie ca mod de existenta inefabil, garantie a nemuririi dupa care tanjim deloc inexplicabil...ingenuitatea celor dintai ani isi stoarce vitalitatea din credinta pura, incrustata prin botez in gandurile aceluia ce, paradoxal, soarbe informatia cu aviditate si se conformeaza regulilor impuse de invataturile Bisericii si ilustrate atat de simplist prin asa-numitele pilde ce alcatuiesc codul moral al noului membru al societatii - iata rolul primordial al oricarei religii, ca "metafizica a popoarelor"(Schopenhauer) - iat-o deci cu o anumita utilitate - aceea de a substitui animalitatea, instinctul de supravietuire cu ceea ce numim constinta si care asigura convietuirea (indiscutabil, pana la un anumit punct, depinzand de rigiditatea sau maleabilitatea fiecarui caracter in parte)...copilul isi accepta idolul si se supune acestuia fara ezitare, recunoscandu-i autoritatea suprema...motivul? teama de necunoscut, fragezimea spiritului, comoditatea, indiferenta sau poate claritatea mintii ce nu are nevoie de framantari, nu vede rostul acestora atata timp cat universul ludic e tot ce exista, iarBiblia pastratorul adevarului absolut infatisat asemenea unui basm in care fantezia se impleteste cu realitatea - or acest lucru e posibil doar la inceput...cand inca nu se dezlantuie haosul...
urmeaza cercetarea raspunsurilor, confuzia, glodul in care se afunda mintea cu fiecare pas...momentul in care intervine relativitatea, in care nu mai exista perfectiune, absolut, geniu, nemurire, divin, eternitate...ci doar mazga, iubiri efemere, initial platonice apoi atat de decazute incat notiunea isi pierde pozitivismul, orgolii, ura, stiinta insetata de cunoastere, conflictuala, razvratita si nonconformista, doritoare sa duca seria de intrebari pana in panzele albe, pana acolo unde misticismul devine desuet si mult prea absurd, neputand fi adaptat la evolutia individului si a intregului mecanism in care isi duce existenta...totul incepe cu un raspuns nesatisfacator ce seamana indoiala..in clipa aceea se prabuseste o lume, o viziune ce nu admite jumatati de masura (caci religiile cer daruire totala, devotament pana la absurditate, si ii reneaga pe cei nesiguri, pe cei slabi sau poate doar prea...curiosi)...intervine un ateism extrem...si nu doar in ceea ce priveste latura religioasa...e mai degraba o reticenta fata de tot si de toate...pentru ca intreaga energie este canalizata catre propria fiinta - aceea care plamadeste lumea si o face sa i se prabuseasca la picioare cu umilinta in fata creatorului...eu pot sa fac totul, sa distrug, sa creez, sa iubesc ca nimeni altul, sa cuceresc cu un zambet ori sa ma inec in lacrimi noaptea sperand ca voi zgudui tihna noptii cu insomnia mea...eu sunt totul...or o astfel de atitudine respinge concurenta...indiferent care ar fi aceasta...si daca asta e un pas spre infern inca nu stiu...

Gri

imi umplu sufletul cu fum, cu ceata...privesc in jur si mi se pare ca apartin atat de bine unui nicaieri inventat de gandul ars...ei nu stiu, nu vad, nu simt...au propriile individualitati incapabile sa sondeze ceea ce ochii imi rezerva doar mie in momentele in care ma simt atat de mica, o biata insecta ratacita, inapta...ratata cum mi s-a spus de atatea ori...sau poate ca tocmai eu am fost cea care a soptit verdictul sumbru, fara sa imi iert slabiciunile...pentru ca nu accept atat de putin, pentru ca insuficienta mi se pare de nesuportat, pentru ca vreau mai mult, mereu mai mult, chiar daca dilatarea ma va sfarama in mii de farame purtate apoi de vant spre necunoscut...citind devin dureros de constienta de faptul ca niciodata nu va fi indeajuns de mult, de bine, de frumos...ma simt gri, nici macar negru...

Cioran

Emil Cioran - "Amurgul gandurilor"

• "Toate gandurile par gemetele unei rame calcate de ingeri"
• "Sunt poieni in care ingerii isi fac vilegiatura. In ele as semana flori din marginea deserturilor, ca sa ma odihnesc in umbra propriului simbol"
• "Timiditatea este un dispret instinctiv al vietii; cinismul, unul rational. Induiosarea? Un amurg delicat al luciditatii, o "degradare" a spiritului la rangul inimii."
• "Dragostea este sfintenie plus sexualitate. - Nimeni si nimic nu poate imblanzi paradoxul acesta prapastios si sublim"
• "Ultima subtilitate a diavolului e diferenta intre iad si inima"