"Chaque jour vers l'Enfer nous descendons d'un pas,
Sans horreur, a travers des tenebres qui puent" (Baudelaire)
Timpul converteste spiritul la o religie individualizata de circumstante, una rationala, rod infam al scepticismului ce incolteste lent, dar prinde radacini adanci pe masura ca mintea refuza un retorism mult prea resemnat, retractil atunci cand vine vorba de explicatii, argumente...ceea ce se impune din copilarie ca mod de existenta inefabil, garantie a nemuririi dupa care tanjim deloc inexplicabil...ingenuitatea celor dintai ani isi stoarce vitalitatea din credinta pura, incrustata prin botez in gandurile aceluia ce, paradoxal, soarbe informatia cu aviditate si se conformeaza regulilor impuse de invataturile Bisericii si ilustrate atat de simplist prin asa-numitele pilde ce alcatuiesc codul moral al noului membru al societatii - iata rolul primordial al oricarei religii, ca "metafizica a popoarelor"(Schopenhauer) - iat-o deci cu o anumita utilitate - aceea de a substitui animalitatea, instinctul de supravietuire cu ceea ce numim constinta si care asigura convietuirea (indiscutabil, pana la un anumit punct, depinzand de rigiditatea sau maleabilitatea fiecarui caracter in parte)...copilul isi accepta idolul si se supune acestuia fara ezitare, recunoscandu-i autoritatea suprema...motivul? teama de necunoscut, fragezimea spiritului, comoditatea, indiferenta sau poate claritatea mintii ce nu are nevoie de framantari, nu vede rostul acestora atata timp cat universul ludic e tot ce exista, iarBiblia pastratorul adevarului absolut infatisat asemenea unui basm in care fantezia se impleteste cu realitatea - or acest lucru e posibil doar la inceput...cand inca nu se dezlantuie haosul...
urmeaza cercetarea raspunsurilor, confuzia, glodul in care se afunda mintea cu fiecare pas...momentul in care intervine relativitatea, in care nu mai exista perfectiune, absolut, geniu, nemurire, divin, eternitate...ci doar mazga, iubiri efemere, initial platonice apoi atat de decazute incat notiunea isi pierde pozitivismul, orgolii, ura, stiinta insetata de cunoastere, conflictuala, razvratita si nonconformista, doritoare sa duca seria de intrebari pana in panzele albe, pana acolo unde misticismul devine desuet si mult prea absurd, neputand fi adaptat la evolutia individului si a intregului mecanism in care isi duce existenta...totul incepe cu un raspuns nesatisfacator ce seamana indoiala..in clipa aceea se prabuseste o lume, o viziune ce nu admite jumatati de masura (caci religiile cer daruire totala, devotament pana la absurditate, si ii reneaga pe cei nesiguri, pe cei slabi sau poate doar prea...curiosi)...intervine un ateism extrem...si nu doar in ceea ce priveste latura religioasa...e mai degraba o reticenta fata de tot si de toate...pentru ca intreaga energie este canalizata catre propria fiinta - aceea care plamadeste lumea si o face sa i se prabuseasca la picioare cu umilinta in fata creatorului...eu pot sa fac totul, sa distrug, sa creez, sa iubesc ca nimeni altul, sa cuceresc cu un zambet ori sa ma inec in lacrimi noaptea sperand ca voi zgudui tihna noptii cu insomnia mea...eu sunt totul...or o astfel de atitudine respinge concurenta...indiferent care ar fi aceasta...si daca asta e un pas spre infern inca nu stiu...