imi umplu sufletul cu fum, cu ceata...privesc in jur si mi se pare ca apartin atat de bine unui nicaieri inventat de gandul ars...ei nu stiu, nu vad, nu simt...au propriile individualitati incapabile sa sondeze ceea ce ochii imi rezerva doar mie in momentele in care ma simt atat de mica, o biata insecta ratacita, inapta...ratata cum mi s-a spus de atatea ori...sau poate ca tocmai eu am fost cea care a soptit verdictul sumbru, fara sa imi iert slabiciunile...pentru ca nu accept atat de putin, pentru ca insuficienta mi se pare de nesuportat, pentru ca vreau mai mult, mereu mai mult, chiar daca dilatarea ma va sfarama in mii de farame purtate apoi de vant spre necunoscut...citind devin dureros de constienta de faptul ca niciodata nu va fi indeajuns de mult, de bine, de frumos...ma simt gri, nici macar negru...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu