Tacere

Cautand printre foile raspandite prin camera (deh..nu sunt cea mai ordonata persoana) gasesc un jurnal de vara trecuta...e incredibil cat de departe imi pare persoana care a asternut pe hartie toate acele ganduri...ca si cum timpul ar fi separat doua fiinte cu conformatii sufletesti distincte si ar fi reusit sa stearga asemenea unui burete memoria...citate din carti, teme de reflectie dintre cele mai ciudate, detalii atat de precise desi acum lipsite de orice semnificatie...e surprinzator in ce stadiu te poate aduce plictiseala...sa analizezi pana la cele mai marunte aspecte ca si cum de ele ar depinde totul...sa faci din secunde o eternitate si din eternitate o clipa concentrata, un moment suspendat in abisurile cele mai intunecate ale mintii...

"Practica pitagoricienilor de a tacea imi placuse cel mai mult la ei. Nedand expresie gandurilor care ti se imbulzesc la poarta vorbirii, ele se retrag de la sine si descoperi cu o mare bucurie ca exprimarea lor nu era necesara"

Tacerea e asadar solutia...atunci cand cuvintele devin niste substituti ingrati ai gandurilor, caci inevitabil, in aparent insignificantul moment de ezitare ce preceda exteriorizarea se strecoara o eroare...dispare puritatea, asa cum fusese ea conceputa de creier ori de inima...si chiar ajungem sa renegam propriile spuse pentru ca aerul contaminat de viciile dialogului distruge esenta, ne cufunda intr-un echivoc al mentalitatii, de-a lungul modelarii ei atat de vulnerabile, supuse contemplarii critice ale interlocutorului...nu suportam dezacordul...un alt exemplu de intoleranta care ne conduce spre izolare sau spre alaturarea unui grup ce pare a indeplini toate cerintele...de cele mai multe ori criteriile sunt dintre cele mai absurde, dar ne conformam si totul pentru ce?...pentru a nu dezamagi, pentru a percepe o pretinsa compatibilitate si a ne desfata cu elogii, aprobari emfatice...or totul se reduce la sentimentul de apartenenta atat de placut, comod pentru aceea nedispusi sa infrunte prejudecatile, atat de ancorati in realitatea altora incat se vad neputinciosi in fata perspectivei de a-si construi propriul adevar, acela care nu ar putea fi tagaduit de nimeni, pentru simplul fapt ca deslusirea lui este individuala, captiva in intimitatea unui singur suflet...pentru ca singuratatea totala, intrinseca nu e o reflectie pustie in oglinda, nu iti arata ca esti singur, ci singurul...atunci tacerea devine calm, meditatie, starea fireasca a lucrurilor, o alternativa la aceasta nefiind decat risipa de sunete...

Am uitat sa tacem...percepem "nezgomotul" - in fond atat de necesar pentru echilibru- ca un handicap, stanjeneala ce trebuie numaidecat sa ia sfarsit pentru ca altfel ne socotim neimpliniti, neinteresanti, incapabili sa rezistam presiunii unei conversatii...asadar ca niste roboti care trebuie sa isi demonstreze calitatile de socializare, cautam cu nesat subiecte, imagini diverse impanzesc creierul obosit, agitat, umilit...si totul pentru a demonstra ceva...mereu avem ceva de spus despre noi insine de parca aceste biete cuvinte ar putea compensa vulnerabilitatile fiintei...am uitat cat de expresiva e tacerea, pentru ca ea presupune contemplare, analiza, rabdare...or minutele socotite atat de pretioase incorseteaza timpul si ne transforma existenta intr-un cronometru...si ce e mai ciudat stabilim un timp limita, netinand cont de imprejurari, transformandu-ne in niste marunti si infatuati demiurgi, pentru a constata ca planurile sunt abia o manifestare a orgoliului nostru ce nu suporta intarzierea, confuzia, ezitarea atat de umana...