Privesc

privesc insistent...pentru ca vreau sa le vad tacerea, pentru ca vesmantul este uneori la fel de fascinant ca si epiderma, iar acel val al Mayei atat de sfasiat de asa-zisii descoperitori de realitati imi hraneste imaginatia, afisand in definitiv fragmente ale vointei lor, aparente izvorate din expectative dintre cele mai bizare...le inteleg mutenia si o respect...cu obraznicia disectiei vizuale ce imi este atat de caracteristica...uneori observ priviri de plumb, strivite de greutatea propriilor interpretari, ghicindu-si vulnerabilitatea, alteori ochi de jar ce se pricep atat de bine sa parjoleasca analiza tacuta...moment de deruta...eternizat devine letal...he...si mai exista...vidul...abisul indiferentei provenit din egoismul atat de uman ce isi transforma semenii in elemente neglijabile, periferice...la ei zvacnirea inimii e pur intamplatoare...iata o motivatie ce ar sustine rolul urias al hazardului in functionarea intregului mecanism al umanitatii...obiecte stapanite de vointa schopenhaueriana, jucand marea farsa cu solemnitate si sperand naiv la glorii marunte

Moment

senzatie stranie...ca si totul ar fi concentrat intr-un singur moment asemenea revelatiilor agoniei cand amintirile devin scene dintr-un film ce pare acum strain pentru ca acel ochi ce altadata plamadise intregul scenariu existential orbeste ori devine nefunctional, contempland o imagine deformata...imaginea vaga a unui "ce", formele ambigue ale unui "cum", frustrarile unui "de ce"...toate tulburatoare prin retorismul lor ori prin replici evazive...un fior contorsionat, chinuit de lanturi invizibile ce tintuiesc orele, acea "imagine miscata a vesniciei" platoniana apare in alb-negru din dublu motiv - distanta eu-rilor pe care le infatiseaza cu o dezinvoltura revoltatoare si maniheismul timpului vestejit...si totusi... acel "candva" nu si-a pierdut subiectivismul, parca urmarind sa-si demonstreze devotamentul peren...suspendata de pendulul unui ceas cu cuc, o fraza racneste, revoltata caci nu si-a auzit ecoul viu...si tipa, se zbate captiva in minte, in desisul nervilor, in sufletul acela de ceata, vesnic confuz, atat de necooperant cu miscarile trupului...e ca si cum in clipa 0 isi ia zborul comod la mile departare pentru a reveni abia cand cheagul se formeaza si apoi sa tanjeasca dupa o fluiditate absurda cronologic vorbind...la ce bun? e abia moloz dintr-o constructie se dorise inegalabila, dar arhitectul si-a pierdut intre timp indemanarea, iar refacerea calculelor, analiza asidua e rasucirea cutitului in rana...inutila..."aici"-ul, "acum"ul se scurg pe nesimtite, parca razand in fata in vreme ce invaluie in comentarii batjocoritoare efortul de a le apuca...imbratisarea unei fantome, prefacuta in pulbere apoi aruncata in ochii din care se scurge regretul, nostalgia, eventualele alternative sub forma unor rauri ale intelepciunii...bufnita isi priveste supusii, alungandu-le somnul, "dezmierdandu-i" cu cele mai navalnice adieri - joc de aripi viclene...tigara e aprinsa si in mistuirea ei savuroasa, fumul substituie ceata gandurilor, ca un suflu revigorator, dar inspaimantator de lucid...

Falling

rummaged feathers- no longer supporting
the flight -counting diminution
she opens...poor belated naive thinking she won't break
her withered bones

feeble, defenceless against the impact,
yet she can still be vertical...
is that of any confort? she needs no confort yet she hankers for it
neither triumphant, nor martyr she claims history...
the pieces spread...nothing in common...just a pathetic origin
embarrassing remorces, simultaneously nostalgia for previous,
heading towards a previous tomorrow -
blames herself for lacking ...emptyness...
first floor...she thinks "senseless"...
like water, like well...

Fara titlu

Suspinul tau e moarte...nostalgica dementa a simturilor

Hau al lirismului fecund, devorator, vorace,

Ce soarbe nasatios fluiditatea gandurilor apoi mistuie febra,

Pluteste in aerul diminetii ca o boare datatoare de viata inundand impersonalul.

Suspinul tau e fior... ce imi framanta salbatic aripile, scuturandu-le de praf de stele,

De luna palida ce, cu ale sale suliti plapande,

Cutremura oglinda neagra a lacurilor neplanse,

Vibrand tacerea ca un biet ecou al corzilor de harpa...niste gene intrepatrunse, de abanos.

Suspinul tau e furtuna...ce bantuie valurile spumegande,

Tunet ce urla singuratatea, tanjind dupa suflete moarte

Pe care sa le prefaca in scrum ori sa le sfasie cu gheare de vultur
Apoi sa savureze seva tulbure cu o voluptate amara - narcoza bestiei injunghiate.

Suspinul tau e abur de venin...mireasma poeziei de mai,

Risipind petalele obrajilor cu suflul sau de gheata,

Amortind clipirile necugetate intr-o perplexitate de paianjen

Ce isi tese panza ca aura a fiintei tale...

Iarna

Se rasfata obrajii in neaua degetelor sale

Ce, strivita de vapaia ochilor de jad,

Se prelinge pe buzele gustoase purtand pecetea unui sarut de pelin,

Descriind contururi stranii, de viori plangatoare

Ce preamaresc fosnetul pasilor prin canturi abia soptite...

Simfonii nedeslusite, straine celor ce nu inchina surasului sau

Scurgerea clipei...cersind eternitatea ori moartea timpului absent

In care aparentul tot e macinat in fire de...nimic -

Un vid ce isi deplange goliciunea, desertul,

Caci oaza ei de fericire fusese o viziune abisala

A lacurilor ce-i intuneca privirea

Si-i umplu cugetul de-un val opac...

Apoi se asterne o zapada plumburie,

Contopindu-le suflarile intr-un crivat strain...

Ninge cu lacrimi de gheata - franturi de jale

Ce-si cauta pieirea in atingeri mute, mormantale...

Ninge si tace un gand...

Ca tot ce a fost candva doar nu a existat nicicand.

Citate( "Cel mai iubit dintre pamanteni" - Marin Preda)

• Tineretea e o trufie, rareori o valoare.

Ce e un esec? O intrebare de capitulare. De obicei esecul e ceea ce considera altii ca e, fara sa ne dam seama ca daca am schimba directia barei si sa o luam pe alt drum, esecul ar fi premisa unei adevarate victorii.

• Constiinta noastra este adesea atat de blindata incat poti sa tragi si cu tunul in ea si nu se clinteste si asta nu pentru ca suntem atunci ticalosi, monstri sau pur si simplu canalii (e un fenomen natural si misterios).
• Vauvenargues - suntem prea neatenti sau prea preocupati de noi insine ca sa ne cunoastem mai profund unii pe altii



• Spiritul este implicat si lupta care se da este pentru salvarea lui.


• Puskin - poet care indragesti lucrurile pe care le faci, esti tu multumit? Esti rege, traieste in singuratate si lasa lumea sa rada, nu te increde in elogiile ei si nici sa nu iti pese daca iti darama altarul.



• Mai bine un sfarsit cu groaza decat o groaza fara sfarsit.



• Casatoria e o temnita in care oamenii, cu vini diferite, se inchid si se urasc reciproc crezand ca au fost pedepsiti sa ispaseasca pe nedrept pedeapsa celuilalt.



• Curios cum o prietenie se naste si apoi se hraneste dintr-o anumita stare de spirit a cuiva ca sa se stinga indata ce flacara acelei dispozitii, care ne-a facut sa credem ca avem inaintea noastra un om inteligent, cu mintea scaparatoare s-a retras sau chiar a consumat ceva interior, ceva pretios. Desigur, acum omul nu ne mai spune nimic si ne miram ca avem in fata noastra un ins obisnuit si tern.



• Puterea celui cu adevarat puternic astfel se manifesta: sa stii ca poti distruge pe cineva, sa n-o faci si acela sa nu stie.



• Facultatea de a gandi nu e neaparat sursa inactiunii, nu putem sa nu ne gandim bine inainte de a intreprinde un gest care ne angajeaza destinul.



• Disparitia iubirii e ca o oglinda intoarsa, nu se mai vede nimic, te uiti zadarnic in ea. Gestul tau nu se mai reflecta, nu-i mai raspunde nimeni. Esti singur.



• Tot astfel si noi, spunea Pascal, facem parte dintr-un intreg mai mare si vrem totusi sa ne credem unici...actiune smintita, asemanatoare aceleia, sa zicem a unui picior, care n-ar vrea sa mai asculte de corp si ar lua-o razna, ar incepe sa se bataie, sa se agite, nu fiindca ar fi bolnav, ci fiindca ar incepe sa creada ca sangele care il hraneste ar fi numai al lui.



• In lumea simpla nu se judeca niciodata cauzele, sau in orice caz nu se tine prea mult timp seama de ele, ci numai efectele, iar biciuirea la care esti supus trebuie sa o accepti ca pe un stimulent si nu ca pe o umilire



• ...nu scrie nicaieri ca trebuie negresit sa te iubeasca cineva...



• Timpurile s-au inasprit, nu merge nimeni cu tine in legenda, ca sa faci, prin sacrificiul tau pe altarul valorilor absolute, sa lacrimeze generatiile urmatoare citind demnele tale de mila suferinte.



• O pura anatomie nu ne poate spune mare lucru, desi prima noastra reactie se produce comitand o dubla eroarem datorita iluziilor pe care le investim brusc intr-un chip zis frumos, si repulsiei la fel de instantanee intalnind un chip urat. Dar cine poate nega ca un chip poate fi frumos pentru ca e urat? Si altul urat tocmai fiindca e atat de frumos? Nu se poate explica astfel de ce, de pilda, o urata gaseste un superb barbat si una frumoasa uimeste pe toata lumea acceptand pe unul si batran si idiot si betiv si infidel. Frumusetea si uratenia fizica se metamorfozeaza si se retrage in fata unor realitati sufletesti care spectatorului ii scapa.

...cu scuzele de rigoare autorului pt ca i-am cioplit astfel opera...si felicitari de asemenea...mi-a dat de gandit :D

Nightwish

Pale moon..vague impression of a withered countenance...

Subtle drain - the emotions of her ubiquous solitude

Indent the purplish reflection of oceanic depth

With the ephemeral spark of a rebel tear

Colliding...another brick of Apollo's burden,

Anxiously heading towards the restful cloudy dwelling,

Contemplating the pieces of her mind displayed on the mystical parchment...

The fall becomes testimony of a nightwish,

A sacred oath whispered with the candour of the breeze

"Farewell, Misfortune, as I once named this cursed scenario,

May that your rash collapse convert tomorrow into eternity...

Almighty Queen whom God charged as guardian of solitary dark hours,

That with your chaste rays penetrate the cache of myself and others,

I now beseech your symapathy towards the ashes of a human being

Deadly wounded...no longer breathing, she blindly entrusts her soul..."

Nevertheless, a voice emerges from within...

"Merrily would I leave this tangible self,

Unless frightful thoughts possessed my spirit,

That like autumnal leaves so will my name become a distant whisper

And all remembrances will chaotically start to fall...

Oblivion does not deserve the treasure of Old Time,

Ungrateful offsprings of the past that do not praise their father now and ever,

Inheritants of glory, they foolishly assert their name will last,

Among the remnants of their ancestors whom they buried without worry...

I do not beg for such an honour,

Yet seeing how the ages drain their tears is sheer regret,

As nothing but the coldest grave reminds them of a stranger sorrow,

And photographs are burnt - those visual memories are not a threat...

There is nothing I fear most than being dust and weed,

Therefore I now confess my vanity envies your pure serenity,

For my estinguishment is present or a finite multiple,

And that is why I will forever hanker your eternity..."