November rain

November rain...among implosive echoes of your sobbing you poured within the dipper of her palms your sorrowful tears, gently trickling among the curves of fingertips that once sheltered his cheeks…melting within your thick obscurity the blurred silhouette, resting at the root of the flame kindled by the simple sight or touch, yet hopelessly deaf and mute…
Tonight, she can forgive the seconds spent without him, buried recklessly underneath the layer of mire, as a vengeance against the ignorance of time, unfairly impartial…she can punish the leaves with the scourge of glittering drops that seem to rejoice at the hearing of their groan…rustling remembrances of a nearly imperceptible whisper…she can drown within the torrents of her rummaged consciousness until de bubbles of a careless smile come floating at the surface of a fluid thought…she can convert silence into the howl of the bitter clouds and live on the verge of dementia induced by each and every tear psychotically fallen from above, wisely skimping its mourning nostalgia…she can draw a glance with the stardust still hanging by the sky and wait until it drips upon her shadow and make it shine like never before…but she can no longer rain as she used to…

Ssst...pe varfuri

O auzea coborand scarile…aceleasi glezne aprige care cu o seara inainte parcursesera camera in lung si in lat, intr-un ritm care mai ca facea sa se teama ca nu cumva sa vada o pereche de picioare – ce-i drept delicate si deloc de refuzat privirii unui estet– spanzurate de tavan...simpla sugestie a imaginatiei ii smulgea un suras, intrigat deopotriva de faptul ca inca nu reusise sa completeze acea jumatate de trup cu un chip ori cu vreun nume scrijelit pe cutia postala...
Isi propusese ca intr-una din zile sa o intampine in timp ce cobora scarile cu zambetul subtil desumflat al vecinului caruia ii datorezi o explicatie pentru o noapte alba, sa se prezinte « vecinul de al 2 , stiti, acela caruia ii refuzati somnul pana la ore tarzii in noapte si nu tocmai dintr-o fascinatie debordanta, ci mai degraba din cauza modului in care reusiti sa ii dati o noua interpretare ideii de picatura chinezeasca» ...hm...fraza e prea lunga...si, cum spontaneitatea nu a fost niciodata punctul lui forte, probabil este sortita sa se desire la jumatate cu tonul descumpanit de vreo privire scrutatoare ori descendenta...
Si acea zi sosise...pandind momentul se repede asupra prazii...dar cand s-o insface intre colti...isi simte glasul retractil, care ,pastrand iritarea, isi pierde cuvintele, atat de inecate in indignare incat se transforma in niste maraituri tasnite parca din tenebrele iadului...draga de ea...cum coboara scarile sincer impasibila, strivindu-si tocurile treapta cu treapta, parca pentru a-si impune – intr-un mod nu tocmai discret- feminitatea...ii aminteste pentru un moment de domnita lui Mann cu tulburatorul ei gest de a tranti usa...
« ei bine...domnisoara...nu e posibil... stii dumneata...eu aci locuiesc...in fiecare zi...da da...in fiecare zi, dar mai ales noaptea...noaptea locuiesc tot aci, desi credeti-ma ca nu imi face nici cea mai mica placere...si asta din ce cauza ? stii dumneata din ce cauza ? »
privirea ei de caprioara incoltita era in acel moment perfect capabila sa exprime cel mai tamp « habar nu am » sub care se ascundeau probabil presupuneri referitoare la integritatea psihica a acelui personaj cel putin starniu care se chinuia sa articuleze stangaci un mesaj de repros...contrazicand parca ideea de simultaneitate gandire-limbaj...
« sa nu se mai repete, domnisoara...de data aceasta va iert dar...sa stiti, rabdarea mea are limite..chem politia pentru tulburarea linistii publice...dumneata ai macar habar cate ore lucrez eu pe zi...12, domnisoara, 12 ore neintrerupte...ei bine, nu tocmai neintrerupte pentru ca am si eu diverse necesitati, dar, ma rog, nu asta e subiectul in cauza...dumneata stii ce inseamna sa petreci 12 ore intr-un birou plin de hartii prafuite, sa le ordonezi pe categorii si apoi sa vina un tampit sa iti spuna ca ar fi fost mai «nimerit» alt criteriu de ordonare...doar pentru ca a visat el urat cu o noapte inainte sau pur si simplu pentru ca e atat de distractiv, domne, pentru o mata sa traga rozatoarele de mustati si sa isi inchipuie ca zambesc de drag...si dupa toate astea sa ajungi acasa si ...asa, ca o incununare a succesului tau profesional...sa iti mananci cina rece si searbada sau sa o arunci la gunoi pentru ca....pentru ca trebuie sa se hraneasca si oamenii strazii cu ceva pana la urma nu ?...si ce alta ocazie mai buna sa iti manifesti generozitatea pe care o astepti de la ceilalti...si sa iti aduci aminte de supa aburinda si gustoasa pe care ti-o pregatea maica-ta cand inca mai erai destul de naiv incat sa crezi ca viata se rezuma la «papa» si «somnic»...ei bine nu...intre timp s-a mai adaugat ceva...hartii si metal...mai mult metal in cazul meu ce-i drept...si peste toate astea, cand pui capul pe perna sa adormi sa auzi, in afara de scartaitul inimii tale obosite care parca bate tactul obsedant al refrenului de care esti satul...sa auzi niste pasi fara nicio destinatie precisa cum se incapataneaza sa strabata fiecare coltisor al camerei, si totodata fiecare nerv amenintandu-se sa se franga sub talpile nepasatoare...habar nu ai, domnisoara... »
Tacere, apoi niste cuvinte moi se contureaza pe buze, dezarmate parca de discurs.
« Domnule, eu locuiesc la 5...dar mi-a facut deosebita placere sa va ascult »
Caprioara isi ia intr-o mana pantofii si dispare plutind pe scari....

la fille sur le pont

Ocru

Ocru suav zvacnind din para ochilor coapta de soare...
si dulce ca un fagure...
rasfrant pe-obrazul pal, topit in departare
ce se prelinge-amar pe osul dezgolit...
abia razbind prin supti obraji...si grei ca un mormant,
imbalsamati in lacrima rapita din roua florilor de camp...
ce si-au uitat surasul surd pandind pe-un colt de gura
si spanzurat de un amurg...ravnind tacit la ceruita luna...

Si dormi...

Cuvinte pe care nu le voi rosti nicicand se afunda in aburul mintii dupa ce plutisera atata vreme la suprafata unor gesturi retinute…in vreme ce vagi reprezentari se pierd in sfumatto-ul cu palid iz languros al amintirii...mi-a crapat surasul in cioburi de dor...pe care le risipesc pretutindeni - prin locurile pe care le-am vazut si prin cele pe care le-am ghicit dezvaluindu-ni-se candva- sperand sa-ti cresteze talpile, sa-ti tatueze gleznele...si sa mi te aduca inapoi... fie si pe un zbor de fluture...fie si pe un crampei de soapta...
mi-ai crescut sub piele, furisandu-te prin vene ca un hoinar al simturilor seci pe care l-am adapat cu lacrimi, l-am hranit cu saruturi furate... l-am imbracat in carne si-n sange...pana la penultima suflare la capatul careia mi-a ramas un suspin mut...
ai adormit pe un umar fara sa-ti pese de osul lui zdrobit sub obraz...care de-atunci se frange incontinuu sub apasarea unui ecou somnolent...si dormi..si dormi...si dormi mereu...

Pas comme les autres...

«Je ne suis pas comme les autres filles que tu as connu, c’est vrai et faux le meme temps, c’est peut-etre le plus navrant paradoxe humain... mais n’attend pas voir une personne depourvue de vices car ta desillusion sera trop acablante pour que je la puisse amadouer avec ma tendresse. Je ne voudrais pas voir ma vie passer devant mes yeux sans remords...compter avec patience les gouttes du miel etincelant, les siroter avidement pour nourrir ma vanite...cela serait une maniere d’endormir les tentacules qui essayent penetrer ma peau a la recherche d’une reve que je ne pourrai jamais ni oublier, ni toucher...
neanmoins, je suis suffisament normale pour que tu me puisse comprendre...seulement en explorant les cendres de la conscience universelle que la raison pudique et affectee s’obstine a enterrer...parce que - helas- « faire du bien » et « faire du mal » sont des choses strictement etablis dans une monde assez manicheiste pour ne pas admettre des nuances mais trop fantaisiste quand il s’agit de peintre des arcs-en-ciel dans les ailles d’un ange... et d’un demon...
je ne cherche pas de bonnes raisons pour vivre, je cherche de bonnes raison pour ne pas mourir...au moins non brusquement...
je ne faconne mon esprit comme un sculpteur – false demiurge- desireux a exposer son art aux yeux fermes de n’importe qui...la societe est mon ciseau, mais ce sont les mains qui possedent le genie de metamorphoser en pierre le chateau de sable...et pas vice-versa...
je ne veux pas vivre dans l’obscurite mais j’ai connu des gens pour lesquels la lumiere a ete fatale, alors...c’est juste, ma reticence... »

Cat mi-as dori...

... sa-ti pot strange-n palme raza ochiului drept, sa o sfarm intre degete pana-n praful cel de pe urma si apoi sa-i redau curgerea lina, sa-i adulmec scanteierile cuibarite in plamanii ce tresalta a viata, a tine tot...sa iti sarut degetul mic cu care palpezi claviatura rece a pielii desprinse dintr-o clipa moarta si sa imi atarn de el aripile ascutite, mutilandu-l in felul cel mai egoist si totusi cel mai tandru cu putinta....sa iti gasesc candva chipul ratacit pe un obraz palid, ori intr-un colt de gura surazanda si sa infasor astfel lumea intreaga in nimb de ceata dulce-amaruie...sa imi fauresc din ramasitele glasului tau un clinchet, sa-l fac tandari si apoi sa-l recladesc din cioburi cu licariri albastre, mov, indigo...urlator...sa ma asez la umbra cuvintelor nespuse, sa le impletesc crengile fosnitoare si sa le ascult cum gem frante...scaldate in purpura unui crepuscul... sa cutreier muntii gandurilor tale, scrjelind in stanca seaca, sperand candid sa ii mai pot smulge picuri de dor...sa ma scutur de rasuflarea ta pana cand lacrima desirata pe obraz devine sloi, iar sloiul bumb de fericire impietrita...sa adorm leganata de susurul sangelui tau atunci cand o mana isi va strecura amnezica incheietura mai jos de ureche si-si va trada cautarea febrila...

Timp facut ghem

timp facut ghem…saltand in ritmul clipirilor reci prin cotloanele sumbre ale sufletului pe care am ajuns sa il reneg sau sa ma prefac ca il uit intr-o gara, fara sa ma induioseze scancetul lui febril nici vuietul metalic ce-l ingana, rapindu-l…
soapte torcandu-se printre degetele inca patate de fiorul unei atingeri aproape imateriale, topite in dorul cenusiu, desirat parca la infinit…
viers fluid raspandit printre fibrele fiintei mele, care inca isi fredoneaza delirul organic pana la betie, pana la izbirea crunta de talazurile unei frunti inalte imbuibata de incertitudini infatuate...
marasm al simturilor ingenuncheate pana in cerul ce, cu ai sai ochi cernuti in nestire, pangareste zborul zanelor de mai si spulbera polenul de pe aripi...
priviri spre nicaieri...prin oamenii care dor sau tac sufletului tau...dincolo de petalele vestede ale eului apoi...helas...solipsism strivit in chingile atotcuprinzatoare – iad faurit minutios cu dalta pumnului si a mintii...
acorduri ce iti susura gandul si-l framanta, si-l curg, si-l prefac..intr-o rana mare...cu fermoare ruginite...
timp facut ghem din ite subrede...roase de ieri, vlaguite de azi si rasfirate de maine…

Once upon a time

Weeping the lust until it drains
The fluid layer of disgust,
Once upon a second pouring its slime
Into the cradle of a child,
Converting smile into loathsome grimace…
Carrying its’ shades of nothingness
Among those sparkling lips and gloomy eyes
Once upon a minute bruised by the wind,
And shivering with the tenderness of lashes
Concealing shame yet not with pallor…
But with the scarlet icon of its’ infancy…
Sobbing its’ vulgar haste towards tomorrow-
A cold and withered replica of now-
That means no glory, but a pale farewell
Uttered by the sharpness of ivory teeth
Not able to hide the anguish beneath…

Femeie

"Daca n-ar fi etenuat chinurile amoroase prin dispretul teoretic pentru femeie, toti amantii s-ar fi sinucis pana acum. Stiind insa ce este ea, am introdus prin luciditate un element de mediocritate in insuportabilul acelor vapai."

Banca

*

Banca, purtandu-si reflexele rosiatice parca de sequoia proaspat jupuit, spre deliciul vizual al trecatorilor, parea sa isi fi imprimat pana si cea din urma din aschiile sangerande cu povestea ei...in efuziunile de tandrete starnite de atingerile cvatruple ale vantului, ligamentele-i se tanguie in gama trupului firav, cu textura moale si parfum de irisi..apoi ii fredoneaza chipul, gesturile...si-o aminteste trasand cu un bat subtire si plin de noduri cercuri concentrice pe pamant in sensul acelor de ceasornic turbat....din ce in ce mai mici pana cand incep sa capete infatisarea unor pistrui telurici...ceea ce altii ar putea percepe ca pura abstractiune...niste bule murdare de sapun...automatism al incheieturilor...e de fapt un nud al sinelui condamnat la...circularitate...ori un ouroboros tanjind sa isi lepede solzii.
O mana se suprapune peste a ei, dizolvand-o in umbra...bratul unui barbat se prelinge peste pielea-i incrustata in pori concavi...si isi atarna degetele de decolteul palmei..amintind izbitor de statuetele lui Giacometti. Pentru un moment isi imagineaza ca e o mana trista, nostalgica dupa fantasme organiciste...o mana care a rasfoit prea multe basme cu yin si yang...
Si totusi radacinile ii vorbesc...
- Te privesc de 3 ore...si taci...si mi-ar fi placut sa tacem impreuna...
Buze vinete...probabil reci...acum inerte, dar senine...
- Tu nu ma poti asculta...si totusi am atatea sa iti spun...ca au cazut de frunze de cand nu ai mai trecut pe acasa...si a arat Dumnezeu brazde cumplit de adanci pe obrajii pe care obisnuiai sa ii mangai rasfatandu-ti narile cu mirosul lor de scortisoara...ca ai uitat-o undeva si nu ti-a pasat ca te striga fara glas, mai aprig decat urlete de lupi...si acum oare auzi? Ori ma privesti sincer impasibila, antrenandu-ti nervii cu biciul, ca nu cumva cutele de expresie sa iti crape chipul de gheisa...de circ...
Ramasese inmarmurita...neputand articula un cuvant...fara a-i dibui felul aparte de a-i scruta pseudoganduri, el ii elibereza mana din stransoare si lasa privirea in jos...e un barbat trecut probabil de 40 de ani, un barbat care regreta acum deopotriva contactul, tonul familiar si pactul de tacere...
- Nu-i nimic, ii spune dezarmata de evidenta stanjeneala ce-i umbrise chipul de altfel opac, topit in uitare...dezvaluind pometi proeminenti, care, intr-o complicitate savuroasa cu sparancenele dese ce-i servesc pare-se drept pavaza, incadrau un nas elinic, o pereche de ochi de un verde amarui-murdar, centrifug... si niste buze acum estompate prin coloritul tern, nu si prin carnatie...
- Ati spus ceva, domnisoara ?
- Am spus ca nu-i nimic...asa-i ca v-am ghicit parerea de rau?…ma induioseaza de altfel…v-o spun fara pic de ironie...
Un zambet placid, molipsitor, i se insinueaza, dezvelind cu prudenta linia fina a dintilor...
un zambet evanescent care lasa loc unei priviri strivite, sub aparenta unei miopii, de fruntea masiva, frusta...
- As fi preferat sa fiti ironica...ati fi compensat astfel familiaritatea cu care v-am abordat...si mi s-ar fi parut mult mai pertinenta atitudinea...mai putin ofensatoare...
- Da? Si asta de ce? Cu ce v-am jignit?
- Pe mine...cu nimic...orgoliului meu i-ati provocat insa multiple leziuni...nu imi place sa fiu disculpat fara a fi solicitat asta...imi accentueaza sentimentul de vinovatie... Puteti sa o considerati deformatie de temperament...sau pur abces de vanitate al unui timid...
- De ce oare nu va recunosc in descriere?
- Simplu...pentru ca pentru a ma re-cunoaste...ar fi trebuit mai intai sa ma cunoasteti...si trebuie sa admiteti ca pentru asta 3 ore sunt insuficiente...ceea ce imi aminteste ca nu m-am prezentat...Tudor...si atat...
- Sara...si atat...
- Sunt sigur ca e mai mult de atat...
- Cum puteti fi atat de sigur ?Doar spuneati ca...
- Sunt...si atat...stiu bine ce am spus...nu e nevoie sa imi repetati...uneori nu e nevoie de a doua masuratoare... fura din spontaneitate si din specificul erorii...din uman...
- Sa inteleg ca pentru dumneata a fi uman e o justificare pentru toate mizeriile...cat de comod...
- Nicidecum...a fi uman e a admite ca cercul pe care il desenati nu e decat o mazgalitura cu pretentii de cerc….si ca a pune egal intre “eroare” si “mizerie” e un act de dispret fata de intreaga specie…

Liniste…un suras crispat aruncat intr-o doara… si amandoi au priceput ca aveau sa se desparta pentru a se revedea zile, saptamani intregi...nu pentru da un iz de autenticitate romanelor siropoase (desi o amuzase Zevaco teribil)...cu atat mai putin cu cat conversatiile caustice anulau orice elan de aceasta natura...la care se adauga si inconvenientul varstei...pe care multi il supradimensioneaza pana la un gen de incompatibilitate de regn...
Ea isi urmase cursul vietii...croit simetric de-a lungul blocurilor fumurii, plopilor costelvi si desirati pana in talpa cerului...de-a latul carora fumegau automobile ragusite, vuind neintrerupt, intr-o incercare disperata de a acoperi cu tusea lor ecoul imensului furnicar ...
In sertare de sticla isi aranja, precum odinioara papusile de carpe, foi scrise marunt la masina, abia distingandu-se in valtoarea de alb si negru inlantuit, dimineti cu arome de zat si tutun ieftin uitate apoi pe noptiera intr-un gest izolat de rebeliune...alaturi de un volum pe care era scris cu litere de-o schioapa numele lui Kafka, dar pe care nu isi amintea cu niciun chip sa il termine...
Aceeasi treime de zi petrecuta in fumul gros al unui birou sepie, in care planuise pe nesimtite sa isi ingroape de vii...ori de moarte...firimiturile de timp ce ii prisoseau dupa cursurile de la facultate. Materia se diluase gradual si acum nu i se mai parea atat de improbabil sa isi strecoare printre romanele dostoievskiene, obeze, legate grosolan si asezate scalen, articole de ziar stoarse la lumina plapanda a veiozei cu ciucuri grej... cu atat mai mult cu cat isi propusese sa aiba o conduita exemplara, ferm convinsa ca undeva, cineva ii cantarea straduintele si ii aprecia zelul. Nu ar fi putut da un nume acelui ochi criptic...cert este ca nu era dumnezeul surdo-mut caruia ii traduceau copiii si batranii solemnitatea gandului prin gesturi obscure in perpendicularitatea lor...trecand pe langa casutele-i pictate inexpresiv, dar exploziv cromatic, fredonand gutural un cantec de leagan cu miros de tamaie si vechi...era un dumnezeu privat, caruia ii dedicase propriul fir de plumb... pe care de fapt nici nu indraznea sa il numeasca dumnezeu, de teama sa nu ii striveasca identitatea, presarand-o in amalgamul de omonime strans la piept de atatea suflete ratacitoare...
O alta sambata in care ajunsese mai devreme la intalnirea stabilita tacit. Se asaza pe banca, miroase teiul care parca isi lasase crengile mult prea jos...sarutandu-i parinteste crestetul capului…si priveste in jur…pana cand el apare cu un zambet malitos, parca multumit ca a facut-o sa astepte, parca numarandu-si pasii...
- Sunt satul...haide sa schimbam peisajul...si expresia...ai niste cearcane de iti ajung la glezne...
Auzind asta, ea nu isi poate stapani rasul..un ras fara volum, imploziv..care ii face sangele sa navaleasca in obraji, menit parca a contesta observatia nu tocmai delicata.
- Sa nu ai insa impresia ca iti voi servi drept ghid turistic...
Prevenind-o astfel, se ridica de pe banca...indemnand-o cu privirea sa il urmeze. Pasii moi, neregulati, faceau frunzele moarte sa dispara sub talpi, sasaind ca parjolite si soptindu-i parca versuri de gnomi blestemati...
Subit, Tudor intrerupse susurul:
- Stiai ca ai o voce placuta?
- Multumesc...
- Nu imi multumi...e un fapt...nici pe departe un merit.
- Atunci ce ar fi trebuit sa spun ?
- Nimic...apoi dupa in scurt moment de gandire...placuta, dar cam stinsa, nu iti valorifici inflexiunile si nu sustii sunetele...
- Aproape ca imi amintesti de profesorul meu de muzica din liceu...
- Aproape? De vreme ce l-ai mentionat, de vreme ce ai chipul lui acum in minte sau poate vocea...inseamna ca iti amintesc pe deplin...iarta-ma, uneori devin mai catolic decat papa...ai putea crede ca semanam...
- Nici pe departe...
- De ce nu? Chiar atat de absurd ti se pare?
- Nu neaparat...dar e un fapt.
Barbatul schita un zambet abia perceptibil, observand traiectoria de bumerang a cuvintelor, apoi sopti :
- Priveste-ma in oglinda...

**

Draperiile trase...se cernea valul aurorei inversunand stransoarea unor gene de plumb, strivite de irezistibila imbratisare a asternuturilor. O mana amnezica ratacea, adulmecand lacoma unduirile cearceafului, sub hipnoza balsamurilor onirice. Un hau imbacsit de fum de tigara din care abia se deslusea un chip fara identitate bantuiau simturile inca amortite - ganduri de ceata deasa, regretand acea luciditate infama a diminetii, ce blameaza rasfatul subconstientului, cufundandu-l in rutina mucegaita. Aceeasi mana framanta neaua pernelor, cufundandu-se intr-o incapatanare infantila, refuzand ceea ce o pseudorenastere temporala promitea cu o expresie pe cat de luminoasa pe atat de ipocrita. Inertia devenea atat de palpabila...aproape dureroasa in constientizarea ei prin scarba, nervi, tendoane si pelinul diminetii. O privire rasfranta pe tavan printr-o schimonosire mioapa se daruia neantului, beatitudinii matinale cu aceasi devotiune cu care isi contemplase cu cateva ore mai devreme insomnia in fata unor hartii palide, crestate de litere febrile si a caror dementa ludica ii devorase nesatios ideile. Gustului amar ii corespundea o resemnare acuta si revoltator de comoda, asociata salutului nu tocmai subtil al astrului diurn zeflemitor...eternul critic mut al straduintelor sale de negociere cu cuvintele scrise. Nu lasitatea explica reflectia dezgustata din oglinda, asa ca se decise sa-l dispretuiasca fatis, tanjind totodata dupa mangaierile umbrelor si smulgandu-se obscuritatii nu fara regrete.
Camera mirosea a desert launtric...plina de el si dezgolita de acele zambete lipsite de convingere ce-i transformau memoria intr-un circ prea putin credibil, abundand in masti rizibile. Radio - un blues ce-l facu sa se abandoneze unor ritmuri desuete, placute ca o boare de trecut, in timp ce-si sorbea cafeaua cu o lentoare ce parea a sfida traiectoria ascendenta a inamicului. Ziarul fu repede abandonat pe un colt al mesei, pandindu-i zadarnic curiozitatea fata de un acum ce-i parea de mult anost, de o spontaneitate naiva si superficiala, aceeasi care ii surasese in perioada acelui flirt neizbutit cu jurnalismul.
Se privi absent in oglinda...parul saten inchis, inca ravasit si impregnat cu aburi de tutun...niste ochi cenusii-verzui, aposi, ale caror pupile sfioase, dar reci, erau camuflate de gene ca ramurile istovite ale unei salcii...nasul usor acvilin, cu niste nari infatuate ce frematau parca sorbind fragranta gandurilor, in vreme ce buzele amortite isi refuzau surasul, frangandu-si cu o cruzime inexplicabila soaptele reprimate.Mangaindu-si obrazul nebarbierit, simti in asprimea atingerii coaja aparentelor...argumentul palpabil al respingerii cu care isi hranise mirajele si frustrarile adolescentei. Trasaturile ii pareau niste cicatrici firesti pe un chip plamadit de o natura nu prea generoasa si care isi dezvaluia cu parcimonie simtul estetic, dar devenise atat de familiarizat cu aceste contururi stranii incat ii pareau indispensabile.
Lasa halatul sa ii alunece hipnotic pe gresia moarta, apoi se cufunda in apa, tinandu-si respiratia pana cand simti cum ace reci ii sfasie carnea, trezindu-l dintr-o toropeala prea mult si fara sens prelungita. Fiorul inghetat ii tintuise trupul intr-o inclestare salbatica, o clipa de razvratire ce, paralizandu-i constinta, il inzestra cu trufii de semizeu. Concentrat in baletul chinezesc, un memento acid ii subjuga auzul, predandu-l memoriei impovarate de miliarde de gesturi absurde. Doua versuri staruiau sacaitor - "Sans cesse a mes cotes s'agite le Demon: Il nage autour de moi comme un air impalpable". E ca si cum i-ar fi adulmecat prezenta in emanatiile de sulf al propriului sange, in dementa pulsului, in viciile mintii ce se imbatau cu vapori cenusii, fierbinti - replici fantasmagorice la chinul glaciar al muschilor. Paralizia aceea de stanca ii garanta imunitatea, ca si cum, dezbinat de trup, ar pluti deasupra existentelor lilipupane, dispretuindu-le pentru conformismul lor natang, imbecil.
Scuturandu-si aripile de demiurg neofit, isi sterse cu miscari ferme pielea inrosita, apoi se imbraca grabit.Astfel evada din imprejmuirea deja incomoda a celor patru pereti de smoala, avantandu-se sprinten pe niste trepte incovoiate al caror traseu labirintic ii intensifica drastic narcoza.
Ajunse in strada inca stapanit de ecourile magulitoare ce aveau sa fie estompate in curand de imensitatea furnicarului aceluia indiferent, neparand inca dispus de a-l venera - momente in care se simtea ca un anticrist ratat, nedemn de misiunea ce ii fusese autoincredintata.Ghicea mai multa substanta in prabusirea resemnata a unei frunze de rugina decat in ciclul inertial al propriilor plamani, simultan constient de disperarea cu care se ingrijea de functionarea acestui mecanism - fara traume, fara sfortari gratuite...inchinandu-si fiecare zvacnire a nervilor unui etern si parca iluzoriu "gnothi sauton" ce-i dezmembra lent scheletul vested. Gandea in ritmul pasilor, alert, insufletit de perindarea unor franturi de imagini prin focul retinei sale.
Oamenii - figurine de ceara,mormane intregi topindu-se pe nesimtite in seva clocotitoare a fluviului rosu, papusi plate ce isi disputau spatiul in care sa isi inghesuie existentele aparent searbede, monotone.

Toti mai putin ea...sau cel putin asa ii placea sa creada...o inventase din frunze uscate, din vant si flacari...fara sa stie macar ce gandeste, ori sa ii pese in vreun fel...ii placea doar cum ii rostea numele: "Tudor...cum il frangea sugestiv si suav:"Tu-dor" suierandu-l aproape printre dintii ca perlele...ii placea cum tace, cu ochii mari, umeziti uneori si cu gura intredeschisa, ca un copil uimit. Dar cel mai mult ii placea ca ii facea sarcina atat de usoara, predandu-i armele cu care sa o ciuruiasca...lent dar sigur.
- Ce cautam aici? intreba ea, cu glasul abia razbindu-i prin tipatul strident al locomotivei.
Vagoanele goneau aliniate, in ritm de batiste albe fluturand, amintindu-i de un film vechi la care plansese candva infundat...
- Cautam sfarsitul lumii...
Pentru a alunga straniul din raspuns, ii atribui valente comice...si scoase un sunet ce trebuia sa sugereze o intelegere amuzata, tonul ezitant tradand insa deconcertarea:
- Inteleg...Apocalipsa...
-Vezi ca nu intelegi?...sau te prefaci ca nu intelegi pentru ca esti prea absorbita de propriile apocalipse...gandeste atemporal, münchhausenian...si inchipuie-ti trenul asta atarnand de-un capat...balansandu-se ca o omida pe o frunza gaurita...
Acum era de-a dreptul contrariata.
- ...sfarsitul e marginea...acum, de tine depinde daca vrei sa privesti in vid...

***

"Dar sunt oameni care te asteapta! Fetito, esti inconstienta?! Nu iti dai seama ca lumea lor o sa se faca tandari fara tine, chiar daca atunci cand esti nu dau doi bani pe literele tale...si se hlizesc cu repulsie la mainile pline de cerneala ca la niste excrescente de al caror aspect respingator abuzezi cu nerusinare...pentru ca poti, nu pentru ca vrei...e ceea ce ei numesc publicitate negativa...ah si cat de profitabila e!"

- Deci ce spui?

In minutul urmator se aflau intr-un vagon, racnind metalic, perforand creierele cu tepi de consoane aspre si vocale lungi, tanguitoare...pierdute in intunericul impletit parca in infinit si regasite in ecouri bizare.

Era un compartiment aproape gemand a pustiu. Doar un batran cu chipul ascuns in spatele unei palarii taranesti, devorate de molii, abia dezvelind niste dinti cerati (tigara pe care o uitase aprinsa intre degetele-i carpite putea fi o justificare pentru acea culoare nefireasca, murdara) adauga monotoniei acustice sforaiturile sale regulate, sprijinindu-si capul de geamul umed. Mana cu tigara ii aluneca molcom pana cand, intalnindu-i pielea zbarcita - pe care, ascunsa sub atatea straturi de piei si fire alburii de par, ai fi putut-o crede imuna la orice fel de stimuli tactili- sfarai, facand sa-i scape o injuratura zdravana mosneagului.

Sara tresari...il privi pe Tudor cu o expresie de nedumerire pentru ca doar ce atipise leganata de imaginea crengilor trase la indigo pe geamurile transpirate. Vroia sa adoarma din nou, dar printre genele lenese avu timp sa observe cum batranul se apropia...intr-atat incat ajunsera fata-n fata...se aseza si incepu sa fredoneze o melodie ciudata...canta pana cand nu isi mai putu stavili lacrimile, care, daca pana atunci ii inflamasera pleoapele, acum se prelingeau nestingherite pe obraji.

- Ofelia! Draga mea! Ce dor...Ah, ce dor...

Repeta aceste cuvinte cu frenezie, privind-o cu ochii iesiti parca din orbite. "Ofelia" amutise...incerca zadarnic sa se refugieze in privirea tovarasului sau de calatorie care-o uitase cufundat in propriile ganduri.

- Da' de unde! Te si uitasem...de n-ai fi ramas la fel ca atunci, poate nici nu te-as fi recunoscut...esti identica...si eu care credeam ca o sa imbatranim la fel.

"Tic-tac!" Perplexitate."Auzi timpul cum trosneste?De ce te amuza?Or ai tu impresia ca stii mai bine...?"

Text mediocru

“Naiv mai sunt sa pretind ca as putea conduce lumea cand imi aluneca printre degete fraiele propriei vieti” – era formula cu care isi renega avantul matinal in fiecare seara constientizand ca isi hranise vanitatea atata timp cu certitudinea ca ar putea ramane la stadiul de spectator – ba chiar considerandu-l un statut privilegiat, care i-ar putea justifica detasarea de fiintele “active” cum ii placea sa le numeasca. De fapt era un mod de a-si camufla neputinta intrucat crezuse atata vreme ca detine cheia intelepciunii, cheia misterului lumii intiparita in fiecare fibra...si culmea, cand venise momentul sa deschida usa, constatase cu stupoare ca cineva cu un simt al umorului straniu schimbase incuietoarea…ce rost mai avea in aceste conditii sa forteze intrarea? Cu atat mai mult cu cat probabilitatea de a gasi ceva dincolo era atat de scazuta, sau poate ca era destul de mare, dar demonii lui o redusesera considerabil.
Aburii cafelei il mentineau treaz pana cand degetele isi pierdeau controlul pe tastele masinii de scris si incepeau sa sfideze regulile de orice fel : gramaticale, lingvistice si chiar de sens. Patrundea astfel intr-o zona a absurdului- o zona pe care tanjise sa o atinga, dar care ii repugna la a doua privire pentru ca intervenea astfel critica luciditatii.
Vroia sa innebuneasca... vroia sa nu-si mai apartina asa cum ii sopteau toate lucrurile inconjuratoare - mobila, radio-ul, vocea femeii care isi chema copilul la masa...cand ar fi putut atat de bine sa il lase sa-si continue jocul de-a baba oarba...nu are decat toata viata sa manance ca un porc... dar jocul il iau toti, incepand cu ea, cu mofturile ei de gospodina. Vroia sa auda voci sau sa nu auda..da, i-ar fi placut sa fie surd pentru o zi macar...sau orb si sa se mire ca sunt draperiile trase, cand are ferestre atat de mari, pana la cer... el in schimb se mira ca are pleoape colorate si vii, ca e suficient sa sune telefonul ca sa naruie odihna coardelor vocale...se mira ca e viu si totusi... cat de mort!Si il amuza pana la lacrimi foamea de viata care ii amintea conditia de vita, asa incat regurgita tot, dupa ce compartimentase timpul in ore, zile, saptamani, luni si alte asemenea meschinarii cu care incercam cu totii sa ne justificam nepunctualitatea...dar el vroia sa fie deasupra, sa le priveasca cu nonsalanta si sa surada cu o ironie demna de un supraom...
Invidia tot ce nu avea constiinta de sine din momentul in care viata ii refuzase dreptul de a fi un alt mecanism, din momentul in care incepuse sa asimileze toate lucrurile din jur, topindu-si propria identitate in lemn, sticla, fier....ajunsese chiar sa se intrebe ce ar fi devenit facand un salt de la etajul 8 al blocului pe treptele caruia isi tarase de atatea ori obosit picioarele...un manunchi de aschii vechi, ruginite, putrezite... cioburi de carne...nu isi mai era siesi suficient si parca putea auzea suieratul aerului de sub piele, un aer cu unghii ascutite, scrijelindu-l ca un foetus microscopic si claustrofob, inotandu-i prin vene...
Inaltimile ii dadeau aripi cu spini in loc de pene, cu flacari in loc de vant...un inger mutilat, cu stele desarte in priviri...

Negru inert

Se clatina pumnul de zat-un petic de blana uscata si bruna,
in care ciclopul cu frunte strapunsa
de dare de holde aurii, tasnind din neghina,
isi numara somnul absent, cand stand suspendat
de gatu-i vartos, brazdat cardinal,
se-aude un clinchet de vers sideral,
ce-n muste se-adapa cu negrul cambrat...
in vreme ce fagurii seci, croiti indigo
agata ecoul de roi si de miere,
el sfarma intre palme de nori artizani,
aripi prafuite de gaze stinghere...

Intalnire

cortina de fum nu era suficient de densa pentru a-i tainui privirea retinuta tocmai de mainile ei siameze,care, stinghere, isi cautau zadarnic refugiul intr-o pretinsa ruga...nu ii intelegea nelinistea, dar ii era atat de usor sa o ghiceasca, dezvaluita de framantarea degetelor fine, de paloarea chipului partial ascuns in umbra bretonului de scolarita si de niste dinti de ivoriu adanciti in carnea frageda a buzelor, prevestind parca dare subtiri de sange...vedea perindandu-se in goana nebuna a plopilor o existenta fada si pe ea contempland-o cu nesat mefistofelic - un melanj asadar de ingenuitate si perfidie, concentrat intr-o joc vizual ezitant, contrastand cu refuzul oricarei forme de expresivitate, care insa isi trada poleiala mult prea devreme... dovedindu-si vulnerabilitatea si declansand inlauntrul sau un mecanism ridicol de defensiva...acolo unde nici nu fusese vreodata vorba de un atac...
tacerea nu il mai satura...se recunoaste invins, intrigat...se apropie...se asaza langa ea si ii simte miscarile retractile, ca si cum gestul i-ar repugna..apoi imaginea degetelor inclestate in solduri il ingheata...i se insinueaza o teama sa nu se sfasie, caci materialul firav al rochiei lasa sa se ghiceasca un trup de fetita, invaluit insa intr-un lintoliu straveziu de piele ce-i neaga tendintele schizoide...mefienta, se strange in chingile propriului corp, umplandu-se de sine pana la refuz...pana cand frisonul buzei de jos se transforma intr-un zambet crispat, nereusit, supus unor cazne inutile de retusare...care insa nu reusesc sa-i ascunda reactia de caprioara incoltita.
statie...plopii au obosit...
fara niciun cuvant...se strecoara, lasandu-si pasii stangaci sa ii indrume gleznele fine intr-un fel de geometrie mistica, bizara...tinzand iremediabil la o tangenta cu hainele lui prafuite...si coboara, daruindu-se noptii care sa ii dizolve trupul in negurile ei odihnitoare, complice singuratatii din care intreaga-i fiinta pare plamadita...ezita un moment, apoi se hotaraste sa urmeze acel mers grabit...o simpla eroare de calcul, o tuse neplanificata...si o privire in urma parca cerandu-i sa devina stana de sare...mersul se transforma intr-o fuga ce il ingrozeste si il provoaca deopotriva, intrebandu-se in ce moment a devenit bestia a carei rasuflare fierbinte ea o simte in ceafa...subit constientizeaza ca abia cativa pasii il despart de prada..ii adulmeca mirosul de flori putrezite tradus de narile-i frematande in vapori de teama...si o vede disparand in spatele unei usi care se inchide zgomotos...o usa pe care o va gasi in dimineata urmatoare ingropata in plante agatatoare...o clanta ruginita si suieratul vantului printre ferestrele sparte...

Cioran- "Demiurgul cel rau"

"Pretutindeni, carne pe bani.Dar ce poate sa valoreze o carne subventionata? Inainte se procrea din convingere sau din intamplare; azi, pentru a incasa subsidii.Acest exces de mercantilism nu poate sa nu dauneze calitatii spermatozoidului."

In celula cu mine

"Cel ce se lupta cu monstrii sa ia aminte sa nu devina el insusi un monstru. Iar de privesti indelung abisul, afla ca si abisul iti scruteaza strafundul sufletului."(Nietzsche)

Ai privit vreodata cerul, stand pe iarba moale, cu mainile impreunate sub cap -tentaculele unui gand? L-ai simtit cum se apropie, atras de gravitatia sufletului tau si cum abisul lui iti devoreaza suflul pana la asfixiere...si te amuteste, iti preseaza trupul inert pana devii una cu pamantul...si iti contempla la randu-i agonia care pare a fi incremenit in niste ochi iesiti din orbite in care lacrimile s-au pietrificat, luand chipul blestemelor...grosolane iti par mainile zeului, chingi imbratisand trupul tumefiat, trantindu-l in poala-i plina de tarana si sange si raze impletite ca serpii...ce te-nconjoara si iti panseaza ranile, sigilandu-le inlauntrul stratului gros de piele.
Am atipit cantandu-mi oda cu glas de lebada..cantul unui cadavru care inca isi mai taraste oasele ingalbenite pe poteci cu gratii, poteci laturalnice...poteci spre nicaieri, dar ale caror curbe ademenitoare incetoseaza privirea pana cand totul devine...bezna...

Incoerenta

"Nu ti-am mai scris demult...am asteptat ca gandurile sa se coaca ori sa se dilueze...in zadar...stii,frigul imi aminteste de tine...ma face sa tremur si imi imbujoreaza obrajii...iar ploaia...ah, ploaia cu lacrimile ei tulburi aproape ca imi pare complice...nu mi-a mai ramas decat sa sper ca voi seca...cine ar fi crezut ca nu voi starpi germenii unei clipe blestemate...poate ca de fapt, nu mi-am dorit asta indeajuns de mult...am fost slaba...si inca sunt pentru ca iti scriu...ca si cum timpul nu s-ar fi oprit pentru un "noi"...dar, vezi tu, mi se pare atat de ciudat ca nu il mai pot rosti...de parca si-ar fi pierdut cu totul valentele emotionale, nu mai prezinta interes un "noi" demisec, fad...acum a ramas doar alteritate...ceea ce e intr-un fel bine...de fapt.."benefic"...pentru cine?habar nu am...
Nu ma astept sa intelegi...as fi naiva sa cred asta de vreme ce ma contrazic la tot pasul...mi se impleticesc degetele pe hartie...s-au imbatat...
Indiferent...la inceput nu ai fost decat produs de serie...iar eu precum acei orbi din nastere care isi recupereaza vederea dintr-odata...pentru a inlocui haul cu un soi de...substanta multicolora..incerta...plana...ma gandesc uneori ca poate preferam obscuritatea...ai crescut paralel cu monstrul din mine...si totusi, prin nu stiu ce nesabuinta, v-ati intalnit undeva la un capat de lume...si ati proiectat vise pe retina cu fier inrosit...sau cel putin asa am resimtit atunci arsura..he..eu cu tendintele mele hiperbolizatoare...aceleasi care ma faceau candva sa te privesc pe verticala, fara sa imi dau seama ca intr-un astfel joc de doi verticalitatea poate fi letala...
Te-am adulmecat ani in sir..mi-am impregnat viata cu emanatiile porilor tai...mi-am tatuat launtrul pleoapelor cu numele tau ca sa nu-l stearga noaptea...si te-am uitat...ah, de cate ori te-am putut uita!...cat timp am pierdut uitandu-te!...m-am trezit facand acte gratuite de generozitate...vanzandu-mi sufletul ca sa iti fie tie bine ori sperand sa-i pierzi pe toti din jurul tau..doar doar vei ajunge vreodata sa ai nevoie de mine...pe buna dreptate, se spune ca iubitul e demn de mila mai degraba decat de invidie(cred ca in Phaidros am citit asta...)
Sa iti fredonez ceva?...ta ra ra...ra ram...iti amintesti melodia?...ma gandeam eu...o ascult acum si ma straduiesc sa devin imuna...stii ceva, aproape ca reusesc...
Si astept...astept sa mor in orice clipa...dar nu se intampla nimic....e prea devreme" (din "Jurnalul unui nimic")







Nouvelle Vague - In a manner of speaking

Aparente...doar aparente

culoarea stacojie intinand obrazul de portelan, parca opac, camufland orice urma de plumburiu venos...ochii tulburi, cufundati in abisurile cenzurate ale fruntii si abia prevestiti de puful des al sprancenelor cambrate intr-o imuabila, crancena expresie de arsura...ce infioara si ademeneste...suvitele revarsandu-se si umpland cu valuri de reflexe indoliate crestaturile tamplelor reci, cutremurate de alintul lor de casmir si parca descriind in flirtul lor cu adierea, sinuozitati intrinseci, vagi unde ale cugetului...care in complotul tacit cu inertia privirii fredoneaza acorduri melancolice, de betie amara...privirea tagaduieste umanul din tine, viziunea vulgara a mamiferului lipsit de pene si cu unghii late...amalgamul de oase si carne... invelisul de piele ii pare pergamentul pe care cineva a asternut intreaga formula a complementarismului ...inca nedescifrata...partitura de...jazz...pe care sufletul meu a transpus-o dintotdeauna in surdina rasuflarilor de ingeri...in care nici macar nu mai cred...asa cum nu mai cred nici in valul de ceata ce se interpune intre doua perechi de ochi...mimand fantasmagorice zambete de zei greci, a caror subtila arcuire subjuga vointa, solidificand umorile ce curgeau candva deloc haotic inauntrul unui trup sclav, pe care il vad din senin -sau mai degraba din avantate furtuni- razvratindu-se, facandu-se tandari...apoi risipindu-se in neantul bratelor, presarandu-se sfioase pe pielea de nacru...si imbacsind aerul cu un vested miros de...sulf...se cauta ochii si deseori se intalnesc...doar pentru a-si spune basme nascocite de simturi, tasnind din strafunduri de dor, din pantece, din desisul toracelui, mai deloc din creieri, caci luciditatea are prea putin a face cu dansul lor dement, calauzit de vibratiile pupilelor si trantit ratiunii ca un fapt veridic...ce jalnica mitomanie a existentei sa poti iubi prin inductie, dar sa-ti invaluiesti matematica intr-un mit, izvor de insomnii si colorit al viselor pana atunci prudent de maniheiste, care iti servisera drept cantec de leagan...acum pupilele ti se infasoara in stridenta urletelor de viori natangi, iar clapele irisilor se rasfata intr-un sincronism cardiac...deoportiva blestemat si tanjit...

toate credintele mi-au fost zdruncinate...monstrii fauriti din lutul fraged al imaginatiei si al unei nelinisti inexplicabile abia daca mai sunt siluete cenusii care se straduiesc sa-mi bantuie memoria...zadarnice eforturi...condamnate sa se lupte cu niste noi incertitudini , dar in care vad, de aceasta data, intrezarindu-se posibilitatea unor argumente dupa care am tanjit atata vreme, izvorate parca dintr-o insuficienta "distribuita" platonic in pantece, in torace, in creieri...si stiu sau cel putin sper ca senzatia asta de dezbinare brutala - rezultat firesc al unei dualitati atroce,in care adulmec cu dispret propriul tartufism si imi reneg radacinile ce parusera candva atat de adanc implantate in solul fertil (caci cate pseudoramificatii a putut ingadui!) - va fi atenuata de timp - el, marele tamaduitor...se va milostivi si de mine, nesupunandu-ma mnemotehnicii sale cumplite si imi va darui o tabula rasa drept suflet pe care sa-mi astern alfabetul, litera cu litera...in asa fel incat sa nu amutesc in fata unui "de ce?", fie si daca asta presupune a articula un "nu stiu", dar de aceasta data va fi unul darz si irepetabil...nu voi admite tremur in glas, nici soapte de batjocura (in fond, pana si soaptele ce pretind a deveni substituti ai propriilor mele argumente sunt asta - o batjocura la adresa autonomiei de gandire)...voi imblanzi cerberul portilor ce delimiteaza doua realitati tanjind a se contopi de mult prea mult timp, fara a admite patrunderea impuritatilor...pentru ca mizeriile imi provoaca indigestie si - culmea!- uneori, impresia ca eu sunt de fapt o si mai mare mizerie...poate ca nu tocmai absurda...in fond ce ma indreptateste sa afirm contrariul?repulsia?indignarea?ma intreb cat de autentice sunt...si daca nu cumva acest resentiment nu era izvorat tocmai dintr-o neputinta, nu e un apanaj al slabiciunii - in fata acestei acuzatii tind sa pledez "vinovata", ignorand chiar instinctul de...conservare...a verticalitatii umane...
nu...nu mai vreau sa simt scarba...sa ma "automutilez" calauzita de ideea fantezista ca,ciopartindu-mi ceea ce majoritatea intelege prin "suflet", faramele se vor risipi in mii de zari si vor surprinde astfel peisaje inaccesibile "muritorilor"...mi-e teama ca in acele peisaje nu e destula stanca incat sa ricoseze...risc prea mult...risc sa contrazic magnetismul miezului fiintei mele, sa ma incapatanez intr-o cautare acerba a minotaurului si sa descopar ca nu e decat o biata bestie timida...

Straina

Sunt atat de reticenta fata de tot ce ma inconjoara...e ca si cum simturile m-ar insela...fiecare contact cu ceea ce unii numesc realitate imi provoaca un gest instinctual de a ma scutura, ca nu cumva sa ma las antrenata intr-un joc al aparentelor, stapanita de emotii si sentimente...si nu, nu e aroganta...e frica de a nu ma abrutiza, de a nu ma complace in situatii care candva m-ar putea face sa ma dispretuiesc...sa nu ma mai recunosc. E ciudat ca spun asta - pentru a ma re-cunoste ar trebui mai intai sa ma cunosc si cu fiece zi descopar ca stiu atat de putine despre mine...ca, paradoxal, sunt altii care pretind ca stiu atat de multe despre mine...cata naivitate! ei nu se trezesc in corpul meu, nu vad in oglinda dimineata acelasi chip somnoros, nu regreta aceleasi priviri si nici nu simt aceeasi neputiinta ori revolta atunci cand spun "nu stiu! nu pot! nu vreau!", nu cauta acelasi vis atarnat de geamurile tramvaielor si nici nu isi doresc sa para invincibili pentru ca mai apoi sa se prabuseasca obositi, tanjind dupa protectie...in fine, nu vad decat ceea ce ii las eu sa vada si un pic mai mult atunci cand ma satur sa ma ascund...dar niciodata nu ma vad pe mine...intreaga...abia parti din ideile lor se rasfrang pe fiinta mea imperfecta, si abia cand idolii lor de frumos, bine si adevar sunt cioplite necrutator...prinde contur o imagine deformata...in care eu insami nu imi pot ghici trasaturile - intr-atat au fost de orbi si de dornici de a-si expune veleitatile de sculptori incat au ignorat posibilitatea ca eu sa nu ma incadrez in tiparele lor...ori ca nici macar sa nu imi doresc sa devin "opera de arta". Ma vindec usor...nu raman urme...si oricum ranile mele nu au nimic de-a face cu prezentul...nici cu miile de crestaturi...