Promisiune

Mi-ai fagaduit un camp de maci
pictat candva... sangeriu ca buza ta de jos...
un batic cu buline multe,
ca fluturii gonit de vant,
si potrivit de mana ta la ceafa...
o salcie cu brate duioase,
de care sa se agate rasetele noastre...
un izvor clar in care sa ne privim
de-o parte si de alta
si sa ne susuram necuvintele...
o banca cersind in poala-i de lemn
trupuri imponderabile,
suflete de plumb...
un fir de nisip
tasnindu-ne din palme orizontal,
paralel cu cerul, cu pamantul,
cu lumea-ntreaga...

vantul a batut cu petale rotunde,
prinse in salcii curgatoare,
tulburi...
lemnul a putrezit de la incheieturi,
iar firul e de rumegus...

(Nu) stiu

Ei nu stiu.
Trec pe sub aceleasi ceruri
Somnambuli.
Vantul le spulbera pasii.
Pasesc, nu merg.
Cauta si nu gasesc.
Gasesc ce nu cauta
si nu mai cauta...
apoi gasesc ce-au cautat odinioara,
zadarnic.
El nu stie.
Rataceste pe maluri sinuoase,
se scalda in ape tulburi
si da in clocot...
isi poarta nisipul pe talpile arse
de flacara marii,
isi leapada pieile pana la os
si-asteapta briza sa le zvante
ca o rasuflare de femeie...
care topeste.
Citeste pe cer, pe piele, pe pietre
cu ochii inchisi...
si-nvata sa simta
fara maini, fara inima...
si nu simte...
din prea mult creier.
Ea nu stie.
A aflat la umbra unor pleoape
neguri tandre,
printre fosnetul genelor
taceri depline
si muguri de cuvinte amarui.
Apoi stie.
Se strange,
Se pliaza,
Se cuibareste ca o pasare
la streasina unei case de lut,
neincapatoare casa...
imbratisata de aripi de puf
agatatoare, tematoare...
sa se desprinda.
El nu stie.
ignorant, prefera...sa ignore
pasarile
ce-i bantuie lesul...
o prada deja prudenta,
care nu mai poate muri
de atata moarte.
Ea nu mai stie.
Si zboara in trepte
spre alte zari albastre,
privind mereu in urma,
si aripile-i sarate si moarte
framanta marea resemnate.
El stie
ca vanatorul e vanat de ceva vreme,
si-i simte agonia,
si o deplange din memorie,
si o savureaza din orgoliu,
si o inabusa in contemplare muta.
Ei stiu,
Dar trec pe sub aceleasi ceruri
Somnambuli.

Alint

lasa-ti parul plin de soapte
sa-mi lesine pe umerii
ce-ti impresoara fruntea plecata...
genele sa-mi gadile obrazul,
sa-l infioare sub zborul lor strengar
si sa-l plieze ca un evantai
de culoarea pufoasa a piersicii...
gleznele-ti copilaroase
sa-mi clatine pamantul sub talpi,
facandu-l sa ofteze...
ochii intunecati
sa-si scuture umbrele
ca pe niste straie
pe care le imbrac
intr-o dupa-amiaza
cu soare dogoritor.
ascunde-mi suflul in pantece
si suiera-l printre trepte de os
fara de sens.
perinda-ti degetele
de-a latul gandului
umplandu-i darele
cu alint.

Aquatic Clock

Graceful like a pendulum
I swing
I come up against the quilted crags
of memory
and the touch, though smooth,
echoes...
thus I break in blind waves
spreading, groping,
faking their lighthouse
for comfort.

my crooked hands are numb,
almost fluid,
deserted by a preadolescent puppeter,
to tired to play...
they are hanging between two shores,
both wrapped in mist...
both breathing stories
from their steamy wounds...
either scars or sketches still.

I tick in iambic pentameter,
but I tick for the deaf,
for they are the only ones that can count silence
drop by drop.

Ploaie

Ploua intr-un capat de lume
si-s turlele infipte ca sulite-n ceruri gri
patrunse de uitare,
cu memorii scrijelite-n spume
laptoase, argintii.

Cutremurat copac
Se frange prin acorduri desuete,
flamande soapte suierate-n gol
ii pleaca ramul in tarana -
pendule, piruete.

Sihastra... printre nori
razbeste abia o geana obosita
de zeu olimpian
ce tuna amarnic, dand fiori
fapturii ce palpita.

S-a prabusit ceru' intr-o dunga
si-s revarsate faldurile-i peste case
cu aburinde rasuflari
ce cheama jalnic, ce alunga...
cochete, capricioase.

Revelation

As foils there stand the spires of the sharpest temples,
Thrusting into the smooth celestial skin
And notching on the parchment the mere samples
Of criptic maps that guide the way within.

The obscure abysm in which the zenith sinks,
Bares no ressemblance to a divine dwelling,
Yet stretches a bright silhouette he thinks
Will never seem as bright as when he's falling.

The tentacles of thoughts fondle the cloud ,
Release the unshed tears that purl upon his face
From a strange eye he's hitherto allowed
To take for shut... numb to its censured grace.

Sa te cer ...cui?

Sa te plasmuiesc din fulgi de soare,
te-ai mistui in palma topindu-te la streasina degetelor,
caci stingher... sub mangaieri etern straine,
causul iti pare temnita.

Sa te zidesc din molozul vremurilor,
ti-ar fi temelia subreda, te-ai frange la primul suspin,
iar din dor in dor te-as uita matinal,
si te-as recladi.

Sa te tes pe perdea, spanzurat la fereastra,
te-ai rataci-ntre raze, cusut pe-un brat de luna
intins spre-obrazul mozaic din care inca
se recompun zambete.

Sa te cer...cui? diminetii tacute ce palpaie
ca farul la sarutul unui val leganat intre doua maluri...
ori umbrelor hade printre care abia disting silueta
unui trup ce se clatina.

Ce sunt

Sunt un miriapod cu un picior de lemn...
Ce salta-n pentametru iambic...
Sunt un mar de toamna tarzie ce-si imbratiseaza nostalgic creanga...
Pan’ o-ngenunche si-o frange.
Sunt o trestie muta si far-de gand
Ce stie sa se sparga in cioburile apei
De dragul pluralitatii...
Sunt necuvantatoare pentru ca mi-e grabit ecoul,
Nu stie sa isi astepte trecutul putrezit sub buze.
Sunt umbra lipita de talpile unui om care nu ma vrea
Pentru ca-i place alintul nisipului printre degete
Si goana spre nopti fara luna.
Sunt un semn de intrebare rasarit de-a latul unei priviri oblice,
Dar oarbe.
Sunt o felie de curcubeu cu gust de ploaie,
Atarnand de orizont spre-adancuri ascutite, infipte-n nori...

Te vad

Te mai vad cand si cand
Cum treci absent cu pasul plutitor
si ganduri atarnand de gene...
Cum numeri ploaia si-o ascunzi sub piele
s-o zvante dorul tau dogoritor...

te vad la cafeneaua dintr-o margine de lume
cu degete osoase frunzarind o carte,
prinzand printre poeme roase-n colturi
silabe - uscate
in plasa unor ganduri moarte.

Te vad la umbra salciei
Cu parul impletit in crengile plecate
Si fruntea incretita ca o scoarta
Tacuta frunte, ratacita-n visul
De departe.

Te vad si nu ma vezi
Si ma intreb pe ce-alte brate ai murit
caci ochiul prea umbrit de-arcada
nu-si mai revarsa albastrul
si doare acum surasul tau pierit.

Si-abia cand tu ma vezi
Eu nu mai sunt...
Nu pot sa-mi reazem fiinta de trecut,
Nu pot pasi pe valurile tulburi
De demult.

Ratacire

Vantule...rataceste-ma pe cararile tale involburate, nescrise...
uita-ma de mine ca pe-o vrabie ranita,
ce-si abandoneaza aripile desirate in valtoarea suspinelor tale,
parasind pamantul pentru vesnicia unui nor pictat pe cer de geana Domnului.
Ploi...varsati-mi jalea pretutindeni ca pe-o lacrima, imensa lacrima ...
maruntita de fulgerul mut in roiuri de albastru tulbure, cernit...
lasati ciucurii stravezii sa-mi incadreze chipul, sa-mi fluture obrazul,
sa-l piarda printre serpuitoare plete reci.
Soare...imprumuta-mi raza ta, sa despleteasca mugurii inimii crezute vestede,
prefa-i uscaciunea in fior, si fiorul in patima…
viteaza patima cat o bataie de aripa, desprinsa dintr-o crisalida...
calauzeste-mi sufletul unduitor pe firul copt, oranj,
ce taie vazduhul in doua...si-l crapa ca pe-un mozaic...
il descompune iremediabil...

...

Sometimes feelings develop proportionally with the awareness of their futility.

Strans

Sufletul mi s-a strans ca o hartie arsa
pe care mazgalisem liniile strambe ale dorului…
scrumul l-am cedat vantului,
sa pandeasca printre gene si sa iti rapeasca macar o lacrima,
fie si una uscata si nestiutoare…
sa-ti astupe haul ochilor
in care mi s-a ratacit ecoul,
sarman pribeag cu brate mult prea lungi,
osoase, fosnitoare de cuminti…
si framantand tacerea pironita intre doi luceferi
cu raze scurte, intermitente,
dar fierbinti.

Tacerile

Tacerile au colturi inmugurite la capatul sunetului ca sa ii culeaga cuvintele in parg, sa le panseze echimozele inainte sa usture.
Tacerile pot adormi la umbra gandului ca niste fluturi striviti de torente de albastru, strabatute inot pana la malul petalei din urma.
Tacerile se pot face luntre pentru un suflet trist, diluandu-i glasul pana-n cer...apoi luptandu-se sa-i poarte ecoul.
Tacerile au culori scurse printre cutele obrajilor, tasnite din polenul ravasit al irisilor si supte de rasuflarea prea necugetata.
Tacerile raman spanzurate undeva printre crengile a doi copaci batrani, care au uitat sa-i tanguie vantului nazuintele spre vazduh.
Tacerile sunt doar zgomote mimand amnezia coardelor...

Zambet albastru

Printre cearceafurile incretite serpuia un trup sleit. Alcool. Ceata....si o fotografie arsa care isi odihnea ramasitele intr-o scrumiera mizera, raspandind franturile unor conversatii vagi, fumegande in fiecare colt al camerei, nonsensuri care i-au inlesnit somnul. Mucuri de tigara stinse tardiv. Un bec palpaind slab in jurul caruia orbitau insecte marunte, somnoroase…fugind pana si ele de negura prelungita nefiresc dincolo de cortina plumburie. Ultima reprezentatie...si niciun murmur, aplauze nici atat. Doar o tacere spasmodica... un urlet mut, inaltat jusqu’a l’abime de soi-meme.
Candva aveai zile mai bune, reuseai chiar sa articulezi un suras... exista atatea feluri de a surade, incat poate ca ai reusi din nou...doar poate.
Te-ai infatisat lumii intr-un octombrie ploios...te-ai furisat printre picaturi la sanul unei mame cu chip faurit din umbre, niciodata din lumini, cu brate marmoreene inclestate incomod in jurul fiintei plapande, si totusi perfect adaptate conditiilor... fara sa faca nazuri. Plansete infundate, supuse... nicicand in miez de noapte. Elipsa.
Mult cer. Tulpinile costelive ale plopilor pareau ca se clatina de atata albastru, raspandite au long d’un chemin ramificat parca la infinit. Un barbat cu ochi verzi, proaspat barbierit, mirosind a mosc, iti netezea suvitele de pe tample, improvizand o pieptanatura cuminte. Tu il priveai stinghera si ii numarai ridurile de expresie din jurul ochilor care se straduiau sa zambeasca, intr-un fel sincer...artificial. Si il credeai desigur. Iti aruncai din cand in cand privirea pe geam, coborai geamul cu o mana, iar cu cealalta presarai firimituri...nici tu nu stiai de ce pe atunci. Mai tarziu ti-ai dat seama. Nu era nostalgie, era pentru ca asa se cuvine. Barbatul te dojenea, iar tu ii raspundeai cu o privire trista, aproape imperceptibila...si chiar si asa iti ierta nesabuinta marunta.
Soarele dogorea ca niciodata, spargand intre razele lui minutul in secunde, ajustandu-l ritmurilor interioare. Inganai bazaitul lenes al caldurii si strangeai papusa de carpe la piept, facand-o martora spaimelor tale...era singura care iti mai ramasese...ea si acest domn caruia trebuia sa ii spui de acum « tata », desi nu semana mai deloc cu « nenea din poza » cu rama crapata, si in fond de ce Dumnezeu ti-ai fi dorit sa ii semene.
Cativa ani si zambetul s-a transformat intr-o grimasa ce scapa oricarei interpretari sau mai bine zis o refuza cu indaratnicie. Coapsele au capatat contururi stranii, ispititoare...pe care te straduiai sa le acoperi sub faldurile unor fuste caraghios de largi, maturand pamantul in ritmul usor leganat al soldurilor...camasi beige, capitonate cu zeci de nasturi colorati ca niste buburuze...si par brun prins in coc...erai toata pierduta in straie si in carti prafuite, care se catarau pe noptiera fara a indrazni sa isi dezvaluie epilogul.
Ti-ai « omis » visurile unul cate unul pana cand ai devenit inspaimantator de lucida...si asta fara prea multe drame, doar din instinct prelucrat (livresc) pana-n spasmul fibrei...cautand cauze si efecte...ratiuni suficiente...zdrobind implacabil zilele fluturilor in ore, minute, secunde si rapindu-le astfel placerea zborului ...hm. De ce?Masochism. Punct.
L-ai intalnit undeva la o rascruce...nu ti-a zambit. Si ce bine a facut ca nu ti-a zambit. Sau ce rau... e relativ. Pana si in dragoste Einstein avea dreptate...doar ca aici nu era vorba de dragoste...pentru ca tu nu credeai si nici nu crezi in asa ceva...si tu intotdeauna ti-ai urmat convingerile sau ai pretins ca ai facut-o sau nu ai pretins, dar ti-ai dorit nespus sa o fi facut-o pentru a-ti justifica verticalitatea neclintita.
A trecut asa cum vantul paraseste frunzele, lasandu-le infrigurate...si ai avut tentatia caderii, doar ca, desprinzandu-te ai ramas supendata undeva si mai ales «candva».
Pana cand intr-o zi «barbatul» te-a sarutat dincolo de frunte si a venit toamna...si noptile au devenit o succesiune febrila de foi moarte, decojite de pe trup in sincronie cu lepadarea paternitatii.
Si te-ai conformat. De altfel, nu aveai prea multe alternative, traind in cea mai buna lume posibila. Te-ai conformat fara greata fireasca, constienta fiind de sterilitatea regretelor, de zadarnicia pudorii. Omida a devenit fluture, strapungand crisalida cu aripi ascutite, care de atunci nu au incetat sa ravneasca la albastrul de altadata.
L-ai reintalnit...si de aceasta data ti-a zambit...si l-ai crezut si pe acesta, pe drept cuvant de vreme ce el insusi credea naivul. Te-ai cuibarit la bratul lui dedesuptul unei umbrele galbene si parea ca lumea intreaga statea la adapost, pitita in spatiul ingust dintre obrajii vostri.
V-ati injectat doze nesabuite de viitor si v-ati fumat trecutul pana la ultima rasuflare. Si acel viitor v-a trezit intr-o dimineata cu un gangurit....doar ca nu era viitorul vostru...si tu ai stiut-o de la prima privire..verde...si ai incercat sa uiti, sa inabusi amintirile.. si plansetul cu o imbratisare mult prea patimasa, pe care a acceptat-o in tacerea cea mai deplina...in fond era parte din carnea ta, partea cea mai putreda...si de atunci nu a mai plans...si nu ai mai plans nici tu, pentru ca nu mai stiai cum. Obrazul sec nu ti-a fost iertat. O scrisoare te-a instiintat asupra singuratatii tale, dar tu i-ai ras stramb...ai cautat suflete care sa te uite de tine, te-au patruns trupuri si tu insati ai devenit trup...doar trup...urmand cu pasi sacadati firmiturile culese demult de pasarile cerului atat de albastru.

13 poemes celebres mis en musique

http://www.litteratureaudio.com/livre-audio-gratuit-mp3/divers-13-poemes-celebres-mis-en-musique.html

Uitare

Ma intrebam care poate fi sursa momentelor de nostalgie surda...de tanjire dupa niste amintiri care nu au nimic de a face cu mentalul. Poate ca exista o memorie universala, niste conexiuni ce sfideaza timpul si incercarile nostre penibile de a inscrie fiecare fiinta umana intr-un registru...punctand rece, matematic, semnalmentele, virtutile si viciile, graficele ascensiunii sale sociale samd...aspecte in fond secundare...ignorand Omul, acela care are un fel de a surade irepetabil, care isi inclina capul intr-o parte cand merge sau isi taraste picioarele de oboseala, care tace senin sau imbufnat, care doarme cu mainile sub perna si genunchi stransi, cel care plange la desene animate sau cel care sufera mocnit, cu obrazul vesnic uscat in fata celor mai dureroase momente...acel om se uita..tocmai acela care conta cel mai mult se vede ingropat pentru totdeauna, inert in pofida tuturor incercarilor celor care il regreta sa il resusciteze...e inutil sa ii legi membrele cu ate subtiri si sa ii mimezi miscarile, risti sa il dezmembrezi ori sa il transformi intr-o paiata jalnica, incapabila macar sa declanseze rasul cuiva. Observi cum cei la care tii se duc pe rand si ce te doare nu e ca nu ii mai ai, ci ca s-ar putea sa te trezesti intr-o zi si sa constati ca ei nu mai inseamna nimic, mai intai pentru ceilalti... apoi...pentru tine, cel care te bateai cu pumnul in piept ca ii vei plange vesnic (ce cuvant naiv) si ca le vei intretine amintirea intacta...bietul de tine, ce sarcina iti asumasei in inflacararea momentului si cat de marunt te simti acum ca nu o vei putea duce la indeplinire. Dar nu te simti vinovat, vei fi supus la randul tau aceluiasi proces de inhumare oricat te-ai stradui sa iti cimentezi pasii. Nu vei mai avea nici nume, nici chip, ramanand doar o umbra intr-un trecut obscur, cel mult un portret care nu stie sa rada asa cum o faceai tu , cel mult un glas care nu stie sa priveasca ori sa imbratiseze asa cum o faceai tu...si poate candva te vei regasi in melancolia unui batran asezat pe o banca...un batran fara memorie, dar plin de dor, un dor inexplicabil, aparent fara destinatie tocmai pentru ca nu isi parcurge culmile in timp si spatiu...un dor transmis prin fibrele pamantului cutremurate de jalea atator cadavre date uitarii.
Si cand te gandesti ca ei, bietii, au crezut candva ca o sa traiasca pentru totdeauna...si au ras si au plans necugetat, si s-au indragostit in atatea feluri, intretinand un mit vechi de cand lumea...ba chiar au indraznit sa se creada fauritori de lumi, uitandu-si inceputurile ezitante...si totul pentru a suporta poate mai usor faptul ca viata depaseste cu mult limitele existentei lor liliputane, pentru a-si nega micimea, incompatibila cu ambitiile, idealurile si solipsismul lor...
« toate aceste idei, draga Ibden, n-au alt izvor decat mandria...nu ne simtim deloc micimea si, cu toate ca o avem, vrem sa insemnam ceva in univers, sa fim pomeniti in el, sa fim un lucru de seama in el...ne inchipuim ca nimicirea unei fiinte, atat de perfecte ca noi, ar degrada toata natura. Si nu concepem ca un om mai mult sau mai putin pe lume, ce zic eu? toti oamenii impreuna nu sunt decat un atom firav, maruntel, pe care Dumnezeu nu-l zareste decat datorita imensitatii cunostintelor lui. » (Montesquieu - "Scrisori persane")

Ger

Ger…mi-a amortit rasuflarea intr-o floare pictata parca de aburii mintii, vesteda…mi-a amortit trupul asa cum l-ai lasat…cu mana stanga inconjurand ceafa, catand orbeste niste urme gravate pe dedesuptul pletelor rasfirate haotic pe piept, pe umerii golasi, peste ochii intredeschisi, confundandu-se cu genele…cu cea dreapta spanzurata de trupul costeliv al unei tigari, mistuind lent purpura buzelor…cu trunchiul contorsionat absurd…coapsele brazdate de urmele degetelor crude, care obisnuiau sa le supuna, suprimand orice ezitare a carnii.
De ceva vreme uitasem sa numar timpul in frunze varsate de toamna pe pamantul umed…le inlocuisem cu porii pielii tale, care pareau sa strapunga materia, dezvaluindu-mi multiplele fisuri ce intregesc umanul, rupandu-te deopotriva de el...si ma necajeam cand le pierdeam sirul, doar pentru a-ti savura consolarile iscusite pe tample, pe obraji, pe incheieturile mainilor strivite de apasarea gurii tale.
-De ce tii tu la mine ?
-Dar cine ti-a spus ca tin...poate ca nu vad in tine decat un pretext pentru a nu ma considera singur...poate ca te-am alaturat celorlalte sute de chipuri familiare pe care retina mea le reda comod...poate ca imi dai naiva impresie ca ma cunosti, cand de fapt nu e nimic de cunoscut...poate ca privesc mai profund decat simt, chiar si atunci cand nu vad...poate ca m-ai retinut intre peretii mintii tale pentru prea mult timp...poate ca ti-am zis lucruri care dor din masochism...poate ca nu esti decat o plasmuire peste care am aruncat suflare de viata si m-am amagit indelung cu talentul meu creator...cand de fapt nu esti decat...praf.

De ceva timp, imi citeam viitorul in maini straine... maini care par sa fi strans in causul palmelor intreg trecutul ...maini care ma smulg din prezent ca pe o biata papusa din paie, confuza intre atatea ite subrede care imi parusera candva sigure, desi trasate de-a valma pe suprafata unui suflet cenusiu...maini inghetate.

Surd

Se sparg valurile sticloase de scoica urechii, murmurand...ciopartind-o pana-n haul spre care-si rasfrange spirala, reclamandu-si zadarnic ecoul preschimbat in cuget surd. Singuratatea sunetelor ii pare mai apriga ca oricand...acustica - o supozitie fada si dureros de materiala a degetelor intarziate in infinit...
Clipele mele nu cunosc murmurul pendulei, topite fiind intr-o masa amorfa de urlete care si-au pierdut suflul si-l cauta printre ruine...fara sa il gaseasca...fara sa cuteze a renunta la cautarea ferventa...un muzician fara sunet nu e decat un biet mim caruia i-au putrezit sforile, abia sudate in indescifrabil quippu melodios…melodios si sec…
...zambetele ii par clinchete reprimate, care isi ignora fiorul, socotindu-l isteric, necuviincios si condamnandu-l astfel la pietrificare, cand ar putea ricosa in strafundurile glasului atat de pur si generos...expus.
...lacrimile mai grele ca oricand...si lenese... netulburate de vulgul suspinelor...
« te vad, te simt, te adulmec...nu imi lipseste nimic, orice ai crede tu, stranie fiinta care te complaci in ...perfectiunea simturilor...experimentandu-le cu stangacie »

Revedere

Ti-am zarit chipul dupa atata timp...timp parca pierdut printre amagirile orelor, experimentate fara memorie, inertial...si am vazut cum gheara uitarii ti-a gravat un zambet stramb, incomod, care se straduia parca sa-mi pareze asteptarile cu o dezinvoltura taioasa. Era un chip de mort, pe care nici macar gerul privirilor noastre nu a izbutit sa il imbujoreze ca altadata, pe care nici macar flacara plapanda, latenta a dorului pe care il preferam timid, chircit pana in maruntaie, nu l-a dezmortit. Mi-a fost mila de mine...mi-a fost mila de noi pentru ca am uitat sa plasmuim pretextele unor zambete gratuite, iar acum nu ni le mai permitem si le substituim cu arcuiri de buze contrafacute...lacrimile reprimate au inghetat, iar turturii se arata ca niste colti pe sub buze umede...de un liliachiu inuman, dar savuros, impregnat inca de mireasma unui sarut. Acum ca mi-am astamparat setea de tine, mi-a revenit nostalgia desertului si parca...parca imi placea cum nisipul ti se strecura prin plete fir cu fir, cum iti cioplea obrajii minutios, in felul cel mai idolatru...si (da, zambesc) cel mai fantezist...si iata-ma condamnata sa haituiesc acelasi palid miraj.
Vanez vantul cu plasa genelor si ma induioseaza zborul lui naravas... si elastic...catre aceleasi intinderi infinite, catre acelasi infim punct din zare...care-si asteapta apusul desi e bezna in jur...
Subit, o strangere de maini a frant timpul in doua, o parte pentru cer si una pentru pamant, iar la mijloc ce-a mai ramas din tarana astrelor, in care sadiseram amarantul unui vis care se voia luciditate.
Imi vorbesti soptit...mimand aproape tandretea, dar cu prea putina convingere...dramuindu-ti cuvintele aburinde care si-au pierdut sensul, smulse din ieri. Nu stiu ce sa cred, ce sa simt, cu ce sa umplu mutenia acestor ochi terni care candva urlau de dorinta, scrutand fiecare gest si reflectandu-i unduirile in coloritul lor straniu, iar acum ma strapung impasibili cu o sageata fara tinta...ce-i drept, uzura era previzibila, fie ea si unilaterala...dar nu mai putin lamentabila.Pare ca nu ma mai recunosti, desi sunt ceea ce ai facut din mine, fara ca macar eu sa imi fi dat seama