...

Akira Yamaoka-Room of angel


You lie silent there before me
Your tears they mean nothing to me
The wind howling at the window
The love you never gave I give to you
Really don't deserve it
But now there's nothing you can do
So, sleep in your only memory
Of me, my dearest mother

Chorus:
Here's a lullaby to close your eyes (good-bye)
It was always you that I despised
I don't feel enough for you to cry (oh well)
Here's a lullaby to close your eyes
Good-bye, good-bye, good-bye, good-bye

So insignificant sleeping dormant deep inside of me
Are you hiding away, lost under the sewers?
Maybe flying high in the clouds?
Perhaps you're happy without me
So many seeds have been sown in the field
And who could sprout up so blessedly, If I had died
I would have never felt sad at all
You will not hear me say "I'm sorry"
Where is the light? Wonder if it's weeping somewhere...

Maini de ceara

maini de ceara...supunandu-si carnatia unei mistuiri interne, dar care acum razbate asemenea unor muguri de foc printre fibre vibrante,fragede, parca transcriind prin contururi stranii - ce incadreaza palide oase si puf- si miscari molatice un ritm al dementei...buricele degetelor capata o tandrete nepamanteana, alintand clapele desprinse parca dintr-un film vechi, cernut prin nea si smoala, si transformandu-le geometria intr-un joc Braille ce reda partitura incrustata pe captusala pielii...degetele se astern istovite pe trupul masiv, inghetat al pianului, infiorandu-l prin imponderabilitatea lor, prin jarul mangaierilor...si smulgandu-i soapte de cristal, storcand pe tample-i altadata senine broboane de dor, ecou fluid la lacrimilor neplanse...si urmarindu-le neastamparul membrelor le simte desprinse de corp, parca incapatanandu-se sa ii certifice ca staduintele sale de a le supune sunt mult prea naive...infatuare sau simt acut al unei proprietati mult prea firesti din considerente anatomice ce tin de impulsuri electrice, fibre, muschi...nerv ...si isi repeta "vointa si trup -ambele nemijlocit acelasi lucru"... apoi credinta "cat un bob de mustar", capabila sa scufunde muntii, ii pare basm ori veleitate de inger...si isi aminteste cum astepta minute, ore intregi, cu rasuflarea inabusita, obraji congestionati si capilare umflate impanzindu-i fruntea lata cu o retea labirintica si plumburie, cu genele aproape ingropate de stransoarea pleoapelor...ce astepta? sa leviteze un bulgare, sa incolteasca o samanta de floare sub propria-i privire si el, un sfant precoce, sa le surprinda dansul si sa isi asume faptul ca fusese cel care le dictase ritmul...nimic...farsa, aberatii...caci era ferm convins de asta...depasise cu mult stadiul asa-zisului "bob de mustar", credinta devenise sange si se zvarcolea, claustrofoba, ratacind prin venele mult prea inguste...dar o singura secunda de asteptare si se transformase in cheag...

Fals

Traiesc intr-o pseudolume...delimitata de patru pereti capitonati de care imi trantesc trupul ce ricoseaza in mine...si uneori uit ca sunt surda si oarba si muta doar pentru ca tacerea camerei imi devenise fireasca, obscuritatea - suma de lumini launtrice, iar singuratatea - scut...de sticla. Ce stiu ei?Privindu-i, simtindu-le frica din oase ma cuprinde o mila inexplicabila, amestecata cu un arogant dispret si cu o scarba greu de disimulat...priviri tampe, trupuri vestede, ascunse sub epiderma de plastic si straturi groase de fum si fard, zambete incruntate pe buze strivite de senzualism, ferestre inghetate in care se stramba luminile orasului si scot limbi hade...dar nu le vad pentru ca draperiile sunt trase, si atunci cand fasii metalice se strecoara nepoftite...ma prefac ca am adormit...si inchid ochii si astept - cu rasuflarea stinsa si gandul tremurand - sa treaca...si vor trece si intunericul va deveni rana, nostalgica dupa sarutul tamaduitor, prelung al razelor...iar eu voi merge mai departe, fara a mai muri...fara emotii si fara suspine jalnice...si voi intelege cum plopii, costelivi si pletosi, contempla cu o resemnare blajina, baletul casant al automobilelor...al tramvaielor ce abia isi clatina oasele batrane...si voi continua sa ascult suierul timpului, cufundandu-ma in simfoniile frunzelor...si dorindu-mi sa le sfarm intre degete...apoi regretand gandul putred.Ce stiu eu?
Vrusesem simplitate...cuvant sincer. Am impresia ca nu am izbutit...e abia o farsa a propriei mele minti...sau nici macar atat caci sunt perfect constienta de confuzie, doar ca in stadiul asta nu imi pot da seama care e falsul...probabil eu, care nu pot face fata lucrurilor.
Vreau sa gasesc ceva mai presus de cuvinte...limbajul e imitatie, prejudecata, piatra neslefuita...schita a cugetului, supusa stersaturilor, pretentiilor caligrafiei si...criticii acide a mintii. Si imi imaginez o lume fara cuvant...(oare ar fi putut exista? din ce s-ar fi nascut?) o lume de priviri si gesturi, de mangaieri si palme, de dor tacut si lacrimi...un imens acvariu livid...si parca timpul ar avea mai mult rabdare...si poate s-ar opri candva.

Oaza

Oaza mea de fericire nu e in metalul ce spinteca cerul,
nici in lutul clocotitor al membrelor - salas al viermelui insomniac...
Nu e in nori, nici in fire de soare,
nici macar in vanitatea lui Sirius cea doritoare de lauri...
Nu e in frunze de oameni crestate cu unghii de plumb...
caci arse le sunt buzele pentru amnezicul resemnat...
Nu e in harpi ruginite, contestand jalnic o mult prea evidenta asonanta,
nici in muguri de miere plini, revarsandu-si aroma prin nari dilatate...
Nu e in inclestari inghetate-pulsiuni organice ce-abia sufoca gandul,
strivindu-l intre piepturi de pasari...de prada...
Oaza mea de fericire nu e...
sau e prea putin...
sau e...o fata Morgana despletita, goala...acoperita pana-n crestet de nisip,
dar care inca se cutremura cu zvacniri de inima strapunsa...

Coboara-n sus

coboara, trup impodobit de roade seci, in rapile raiului,
parcurge-le pe branci, cu pleoape lenese si cuget sugrumat,
frange fir de iarba si miroase-i verdele crud, strangandu-l intre gene
si mangaindu-i fragezimea...de prunc ocrotit de brate moi...
scanceste, cand pasii ingenuncheati te dor si tremura,
cand talpile te ard, tanjind dupa atingerea taranei,
si-atunci cand vor sa-ti salte trupul...prefa-ti fiinta in statuie de plumb
si tintuieste-o de bolta pamantului...
cand inaltat de aripe de corb spre culmi invaluite-n sulf,
cu chip schimonosit taia-vei negura in neguri tot mai dense,
sa-ti amintesti ce ai uitat tot memorand
versuri de altii cioplite pe tamplele-ti terestre...
si sa-ti smulgi dor cu dor, caci simtamantul liber numai libertate nu-i,
amestecat cu zat launtric si cu sete...da gustul dulce-amarui
al unei nostalgii latente...crezute stinse, totusi parjoleste
mintea natanga...dar care, biata, inca mimeaza ca gandeste.

Ce ai tu in ochi de ma redai mie cu o singura privire?Praf de raze presarat pe pleoape, apoi spulberat de vant pe obrazul meu tremurator, ori vapai smulse astrilor, topindu-ti ceata gandurilor, apoi prelingandu-se printre genele cu sinuozitati salbatice...si ce vezi cand ma privesti?un om de ceara sau un chip de lut?un monstru ce-ti tulbura noptile ori un zeu menit a-ti absolvi pacatele? imi simti stangaciile de crisalida, soaptele aripilor umede, spasmul buzei de jos, jocul ametitor al pleoapelor, gheara din piept, ma vezi risipindu-mi membrele prin praf si-apoi incercand zadarnic sa le culeg?stii tu oare ce contururi stranii capata literele, ce ecou pronuntia- un ecou scufundat in valtorile mintii, tasnind la suprafata cu o grimasa abia perceptibila...stii cate cantece de leagan ti-am inventat din fluiditatea mocirlei?cate trupuri ti-au imprumutat mirosul?cate voci timbrul?stii de cate ori te-am ingropat pt a vedea apoi cum te scuturi de tarana?

Sensul vietii...?

sensul vietii...o formula pe cat de pretentioasa, pe atat de naiva si lipsita de substanta...pretinde sa explice ceea ce timpul refuza sa confirme, ba chiar se adanceste in justificari dintre cele mai absurde si puerile si, surprinzator, devine calauza oarba a unor marionete imbecilizate de lumina orbitoare in care le invaluie asa-zisa misiune existentiala...si cum s-ar putea oare lipsi o societate atat de "grijulie" si mozaicata de efortul unuia dintre umilii sai robi, piesa lipsa i-ar stirbi in mod cert unitatea revelatoare...cum si-ar putea permite sa ii arate unui membru de-al sau oglinda si sa ii spuna: "uita-te bine...chiar crezi ca esti altceva decat inca unul? chiar crezi ca porti in viscere scopuri inalte care te fac indispensabil?sau esti doar trup de imprumut pentru o (deja fireasca) perpetuare a speciei?crezi ca va plange pamantul cand il vei uda cu sangele tau sau il va inghiti nesatios ca rodul sa ii fie cu atat mai viguros?" viclenia naturii e insa atat de bine disimulata incat chiar ajunge un moment de deruta ca tu, individul, sa devii necunoscuta a unei ecuatii cu 6 miliarde de necunoscute si, cu o infatuare penibila, sa iti atribui valori dintre cele mai elucubrante, sfidand prin relativismul toanelor tale chiar regulile unei matematici atat de stricte...
e de ajuns sa ii privesti trecand pe langa tine, cu priviri pierdute, pupile dilatate de narcoza proprilor ganduri deja sterile...se indreapta ei spre ceva cu acei pasi grabiti? daca ar crede ca nu, s-ar opri...amnezie ca forma de luciditate - s-ar intreba "ce caut eu aici?"...orice pas ar fi o nesabuinta si prin urmare, membrele ar paraliza sau n-ar avea decat sa transcrie cercuri concentrice din ce in ce mai mari, parca anticipand dilatarea unui suflet chinuit, mizand in spasmurile sale fecunde pe gasirea unor margini ale lumii...
(to be continued)



Schindler's List -Main theme

opreste-te doar 5 secunde si priveste...ochii retractili par a se cufunda in creieri, apoi se zbat in clipiri turbate sa patrunda desisul genelor, sa darame barierele pleoapelor insuficient curbate...cum ai putea tu, depozitar de ganduri mediocre, sa cuprinzi adevarul intr-o inclestare atat de meschina a simturilor...cum ai putea numi viata o alternanta de "de ce"-uri retorice, devenite latente si "pentru ca"-uri de superficialitate vicleana, disimuland scopuri fecunde.Cum poti parcurge in trap metalic, de robot sinuozitatea aburilor onirici...pretinzand ca plutesti...ignorand gravitatia, desi pasii stangaci denunta un gand dement.

Sensul vietii

Odată cu dobândirea conştiinţei sinelui se poate afirma că omul are o revelaţie, marcată de acel zbucium interior menit să îi orienteze acţiunile pe un anumit făgaş - îi este aşadar încredinţată o enigmă spre rezolvare - aceea a sensului vieţii- , iar această rezolvare îşi prelungeşte labirinticul traseu de-a lungul întregii existenţe. Tendinţa este, într-o oarecare măsură, aceea de contracarare a teoriei contingenţei fiinţei umane, temă fundamentală a existenţialismului, constând într-o concepţie conform căreia alternativa inexistenţei omului nu prezintă un deficit - altfel spus, fiinţa umană nu este o fiinţă necesară, putând la fel de bine să nu existe. Această contradicţie acţionează asemenea unei forţe motrice lăuntrice care pune în mişcare un mecanism complex, urmărind angajarea omului într-o viaţă conştientă şi personală şi implicit depăşirea inerţiei, la care îl condamnă indiferenţa faţă de propria-i soartă, ca impediment în calea progresului.
Particularizarea modurilor în care diverşi indivizi percep sensul vieţii poate fi considerată o formulă restrictivă, fragmentară, de elucidare a acestei controversate dileme, graţie specificităţii ridicate a combinării expectativelor, a priorităţilor.Astfel, a indica familia, cariera (realizările de natură economică), perfecţionarea intelectuală, morală ori spirituală ca şi accepţiuni de sine stătătoare ale sensului vieţii, presupune categorisirea fiinţelor umane şi, ca atare, suportă presiunea unei insuficienţe. Pe de altă parte, a cuprinde diversele semnificaţii într-o reţetă universală ar constitui o generalizare cu un acut caracter maniheist, căreia i se sustrag subtilităţile traiectoriilor umane - marcate la tot pasul de alegeri definitorii pentru stabilirea ţelurilor şi determinate de anumite circumstanţe. O soluţie de mijloc o constituie, probabil, adaptarea propriului eu la funcţionarea societăţii, ca element indispensabil pentru îndeplinirea unei misiuni universale, o formă idealistă de justificare a pulsului şi de brodare minuţioasă a păienjenişului tot mai des din care se compune existenţa.
Cercetarea sensului vieţii poate avea diverse direcţii. Una dintre ele - şi poate cea mai răspândită, cea mai intens explorată- o constituie sensul spiritual, religios, având ca fundament conştientizarea mortalităţii (este ceea ce Fernando Savater numea "moartea ca început", ca lucru "iremediabil de personal" şi declanşator al gândirii proprii, al opiniei). Certitudinea morţii este aceea care ne face muritori, care ne maturizează, trezindu-ne din somnul mult prea comod, ingenuu, dar neproductiv, al copilăriei şi înfăţişându-ne viitorul ca o obscuritate atenuată de făgăduiala unei făclii revelatoare. Scepticii ar putea blama o aşa-zisă conservare a unei nuanţe fanteziste, căpătând treptat o tonalitate sobră şi tranşantă, întrucât devine trăsătură distinctivă. În această situaţie, toate acţiunile devin forme de rezistenţă în faţa morţii pe care o ştim ca ineluctabilă, într-o străduinţă simultană de a transcede acest fapt misterios şi teribil (după cum spunea Rochefoucauld într-una din maximele sale "nici soarele şi nici moartea nu pot fi privite în faţă"). Această înverşunare provine dintr-o neclintită perseverenţă în ideea de nemurire - faptul că ne ştim muritori ca specie nu ne împiedică să refuzăm moartea ca persoane - şi se materializează în necesitatea de metafizică. De altfel, filosoful german Arthur Schopenhauer numea religia "metafizică a popoarelor" - o specie de garanţie facilă şi accesibilă - apelând la alegorie - a nemuririi (de altfel, catolicismul dă o explicatie tangenţială pentru a lămuri incompatibilităţile existente între religie şi ştiinţă, spunând că apelul la alegorie se justifică prin primitivismul maselor populare; ortodoxismul a dat dovadă în această privinţă de o mai mare pricepere) . Sensul vieţii devine aşadar înscrierea acţiunilor noastre în nişte coordonate care să amâne sau să elimine perspectiva unui sfârşit, fapt perceput ca un procedeu de purificare spirituală, determinat în definitiv de teama de suferinţă (Epicur considera aceasta teamă de moarte ca nefondată, având în vedere faptul că nu coexistam cu ea: atâta timp cât existăm noi moartea nu există, când vine moartea, noi încetăm să mai existăm) . Cu alte cuvinte, semnificaţia vieţii se reduce la ceea ce Platon numea "a te pregăti pentru moarte" (definiţia lui "a filosofa"), aşadar a te gândi la viaţa de muritor şi a-i atribui o finalitate, un sens.
Să încercăm să dăm o interpretare religioasă (de fapt creştină) a acestui sens? Am putea desemna omul ca o fiinţă privilegiată şi căreia i-a fost încredinţată o responsabilitate majoră. Astfel, Sfânta Scriptură motivează crearea acestuia "după chipul şi asemănarea" lui Dumnezeu, aşadar ca o copie, o aspiraţie către perfecţiune sortită unei frustrări eterne - aceea de a nu o atinge niciodată...sau poate că tocmai conştientizarea acestui lucru, sau mai bine zis scepticismul asupra acestei posibilităţi de evoluţie, este un impediment în calea desăvârşirii... aşadar "materialul genetic divin" a fost alterat ireversibil... şi totuşi omul este creat "ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul", tocmai în virtutea măreţiei sale ca depozitar al unor însuşiri alese.
Sensul vieţii se conturează treptat, prin intermediul experienţei şi al cunoaşterii, aşadar al raportării propriei existenţe la lumea exterioară, dar şi la propria persoană şi la divinitate, urmărindu-se astfel atingerea unui echilibru între viaţa materială şi cea spirituală. De altfel, acest echilibru este abia unul utopic întrucât, ipotetic vorbind, există două categorii umane (de fapt două viziuni majore asupra vieţii): cea a persoanelor care identifică sensul existenţei cu satisfacerea simţurilor prin trăiri concrete şi prin cunoaştere (aşadar prin experienţe aposteriori) şi cea a persoanelor care îl plasează dincolo de existenţa fizică, considerând viaţa ca o treaptă intermediară şi ireverisibilă către divin, către absolut (prin trăiri a priori).
Şi prin această radicală delimitare, am anticipat o altă direcţie de cercetare a sensului vieţii şi anume aceea care mizează pe cunoaştere, având ca bază de această dată conştientizarea magnitudinii acestei lumii, senzaţie acutizată de un sentiment de subdimensionare a propriei fiinţe, abandonată într-un univers de necuprins şi străduindu-se să devină parte componentă indispensabilă a acestui melanj social neomogen. Astfel, sensul este cel pe care omul şi-l impune, călăuzit de necesitatea unei contribuţii la funcţionarea giganticului mecanism. Însă în societatea actuală, progresele exponenţiale înregistrate de ştiinţa şi tehnologie implică o metamorfoză halucinantă ca proces energic al cristalizării propriului sistem de valori şi expectative, culminând cu o stare de confuzie. Pe acest traseu, factorul declanşator îl constituie mirarea, chestionarea acelor aspecte care subit îşi pierd evidenţa şi se cufundă în pâcla densă a incertitudinii, apoi, ghidată de un spirit nesăţios de cunoaştere, pretinde doborârea barierelor incomprehensibilului - de fapt această perseverenţă este tocmai cea care certifică măreţia spiritului uman.
Pătrunderea în această cursă a evoluţiei intelectuale (această interpretare face referire la o competiţie umană nedeclarată, dar tacit recunoscută) e o sabie cu două tăişuri deoarece, deşi oferă satisfacţii incomensurabile, "condamnă" totodată mintea umană la o căutare continuă, caracterizată printr-un dozaj farmaceutic al adevărului, atât de relativ şi de o pudoare frustrantă, concretizată prin lacune fecunde...paradoxal, fiecare pas spre lumină echivalează cu o schimonosire a pleoapei, vulnerabilă în gestionarea razelor de realitate, fiecare răspuns multiplică întrebarea şi astfel claritatea devine pur aparentă...iar de ce-ul (fie el şi al lui " de ce exist?", cel al sensului vieţii) o întrebare retorică...Controversatul filosof german, Friedrich Nietzsche , în lucrarea sa "Dincolo de bine şi de rău", cântărea "vigoarea unui suflet...în doza de adevăr pe care o poate suporta, sau, mai clar, în gradul până la care el ar avea nevoie ca acest adevăr să fie diluat, voalat, îndulcit, amortizat, falsificat".
Prin această digresiune, am atins aspecte ce ţin de "cunoaşterea luciferică", care invadează câmpul "cunoaşterii paradisiace", provocând o criză, în sensul unei "despicări care răpeşte obiectului echilibrul lăuntric" (Lucian Blaga - "Trilogia cunoaşterii"). Or, nu poate oare această cunoaştere să ne mobilizeze în apriga căutare a sensului vieţii? Şi nu este ea oare cea care exprimă cel mai bine limitările fiinţei umane?
Viaţa încetează a mai fi privită ca o destinaţie, ci mai degrabă ca pe o călătorie spre...nicăieri. Din această perspectivă, pesimiştii ar putea afirma că viaţa este lipsită de sens. Totuşi, "nicăieri" poate fi interpretat ca zădărnicie, acest aparent vid redând în fapt ideea de intangibilitate, de fluiditate a conceptului, de variabilitate şi imaterialitate.

Fiinţa umană adaptează influenţele externe la propriul său temperament, să spunem, la datele genetice, apoi ţinând cont de produsul acestei complexe asimilări, face proiecte, altfel spus îşi stabileşte anumite coordonate, în limitele cărora îşi desfăşoară acţiunile în vederea îndeplinirii unui anumit scop. Acest scop nu trebuie confundat cu sensul vieţii, care este indubitabil o noţiune mult abstractizată, cu un grad mai mare de generalizare, constituind o suprapunere între scop, mijloace şi interpretarea rezultatelor la un nivel superior consecinţelor imediate, concrete. Descifrarea acestui sens este o condiţie esenţială a evoluţiei, ceea ce defineste fiinta umana, prin stabilirea misiunii sale.

Pro formulei "nonsens existenţial"...?
Cu o revoltă spontană menită să afirme existenţa umană ca strict necesară şi având semnificaţii - să spunem - dinainte stabilite, întrebând cu un interes viu pe cineva dacă viaţa are sens, vom întâmpina cel mai probabil un "da" ferm. Argumentele prezintă o paletă largă de nuanţe, însă, indiferent de calea urmată, totul se rezumă la mai bruta şi totuşi relevanta sintagmă "căutarea fericirii" - care, privită în sens invers, constă în eliminarea suferinţei.
Ţinând cont de cunoscuta formulă "fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea", fiinţele umane s-au născut din iubire, aşadar alternativa existenţei unui destin implică atingerea fericirii, ca formă de manifestare a unei iubiri divine. Dar se pune întrebarea: ce înţelegem prin această fericire şi în ce măsură avem acces la acest râvnit trofeu? Este organismul uman destul de viguros astfel încât să se abandoneze acestei stări de beatitudine fără a se simţi copleşit sau îi revine sarcina de a se conforma cu firimiturile, mai uşor digerabile - asimilate ca bucurii mărunte, satisfacţii, împliniri? Ne deplăsăm pe nisipuri mişcătoare, condiţii în care până şi aceste mici fărâme sunt înghiţite într-o fracţiune de secundă şi ireversibil. De altfel, Sigmund Freud în lucrarea "Angoasă şi civilizaţie" indică două faţete ale acestei aspiraţii către fericire, un scop negativ şi unul pozitiv: pe de o parte evitarea durerii şi a neplăcerii, iar pe de altă parte trăirea unor plăceri intense ("pur şi simplu principiul plăcerii este acela care determină scopul vieţii, guvernând de la bun început operaţiile aparatului psihic"). Pare că mecanismul fericirii se modelează perfect versurilor "Era pe când nu s-a zărit/ Azi o vedem si nu e" - o derulare ingrată, în contratimp a sufletului şi a gândului.
Aşadar destinaţia este fericirea, dar avem de a face cu o destinaţie utopică, cu un miraj tentant însă nu îndestulător, care pe deasupra ne confruntă cu efemeritatea fericirii, cu natura sa episodică.
Nu am putea trata acest aspect fără a face referire la binecunoscutul "mit al lui Sisif" ca şi constatare a absurdului existenţei, un principiu distructiv care îngaduie două posibilităţi extreme de combatere: suicidul sau revolta. Să stăruim însă asupra nonsensului, în condiţiile în care "fericirea şi absurdul sunt doi copii ale aceluiaşi părinte"- ce alăturare surprinzătoare de termeni. Tragismul acestui mit constă în faptul că eroul este conştient de zădărnicia muncii depuse, nefiindu-i alimentată speranţa în reuşită. Situaţia absurda în care se află îi permite o singură formă de revoltă - aceea de a-şi spune că e fericit, întrucât destinul său îi aparţine ("dacă găsim că lumea este absurdă şi condiţia umană de nesuportat, nu este acesta sfârşitul"). Aşadar Camus conchide "Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit"(absurd ->fericire; fericire-> absurd). Se stabileşte aşadar o relaţie de derivabilitate între cele două noţiuni, deşi eram tentaţi să credem că susţinerea uneia implică suprimarea celeilalte. Prin urmare, ceea ce părea evident iniţial este acum suspendat de un fir subţire de aţă: este într-adevăr fericirea o justificare a existenţei umane sau tocmai conştientizarea absurdului e o condiţie prielnică manifestării fericirii?

leonard cohen THE FAMOUS BLUE RAINCOAT
Asculta mai multe audio Muzica »

The wicked yet blissful

The wicked yet blissful human nature -a spieces silenced by fanciful moralists yet far from being on the verge of extinction...now that is a topic for a delicate debate that will most certainly trigger either your curiosity or your critisism towards a somewhat manicheistic mentality. Pure evil (do notice the expresivity of such an apparent oxymoron) might be considered an utopian concept by those tempted to analyse, thus reducing, through fragmentarism, the malignus fond to the naive yet strangely compatible word..."flaw", that is a negative aspect, a minus in the equation of human existence, immediately substituted by a plus so that the result remains the same. For instance, the upheaval of a vice represents the subtle burgeoning of another one, for reasons connected with the imperative of conserving a certain equilibrium (implicitely of conserving the rooth of evil within). Delicate sprits, who perceive life as a gradual form of purification, might find it hard to digest a theory that sustains the prolification of malice, underneath that ephidermical layer of materiality, meant to conceal an intricate and obscure mind. Nevertheless, who is the man who has not, for once at least, observed with nausea his reflection in the mirror, the monster he refuses to identify with, but fails to remove, as shadows will last as long as the Sun still shines?
Instinctively we place our being between animality and divinity - a kind of intermediate whose sinuous trajectory vacillates between collapse and raising. It is like taking one step forward and...who-knows-how-many backward...what is relevant is that a moral convention associates ascendence with the triumph of "good"; paradoxically what we might far-fetchedly call "primitivism" represents a form of rejection towards the external influence, whereas progress implies a dosis of sadism...how is that? well, searching for the truth as a form of improvement involves a painful dissection of the previous certainties, which now seem insuficient, lacking persuassion - and that is definitely a minus for a mind that is no longer willing to accept as a basis of her development, pure faith. This is where cynism, a derivate of evil after all, seems more likely to succeed, to grant the conditions for digesting information, with an almost pathological insatiability;thus, the vigour of the spirit depends on its capacity of taking the truth the way it reveals itself, no masks, no softening, no compromises, no fairytales allowed ...I repeat...it seems.

Auzi tu fosnetul genelor,

Framanatand pulberea de ceata a gandului nocturn?

O privesti cum doarme?

Zbatandu-si pleoapele - piepturi de randunele,

Sorbind mutenia cu nari delirante,

Ce-si leagana suflul in coruri pedante...

Cu capu-ntr-o doara...si parul suvoi

Umplandu-i culcusul cu mii de paianjeni

Ce-n marsul funebru spre umerii goi,

Se pierd in tulburi poteci ale tamplelor...

Fagurii buzei de sus te umplu de dor

Si-ti soptesc somnilocv o briza de crin,

Hipnotice acorduri de vin

Leagana trupul inert...

OCTAVIAN PALER
Avem timp


Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,

avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin
cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident
oarecare, avem
timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam
raspunsurile, avem timp sa sfaramam un vis si sa-l
reinventam, avem timp sa ne facem prieteni,
sa-i pierdem, avem timp sa primim lectii si sa le
uitam dupa-aceea, avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem. Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta, murim.
Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le
impartasesc si voua !!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca.
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita. Restul
… depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie Altora s-ar putea
sa nu le pese. Am invatat ca dureaza ani sa castigi
incredere si ca doar in cateva secunde poti sa o
pierzi.
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata Ci PE CINE
ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul
cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot
altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci.
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva >>

Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu
cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand
trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa
fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe
chiar si la
distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea
tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un
prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fi
iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti

Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea
influenta
personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna
ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se
iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul
loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe
in viata

Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva
ore
De catre oameni care nici nu te cunosc. Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l
ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede…
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani
oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.


Mi-a placut prea mult ...:P

Ataraxy

the weeping of leaden caddis soaks minutes into their luberly perplexity,
as the echo of a fluid quietude resounds within the virtual armour of identity,
becoming a vade-mecum of saturnian farces and sand in the eyes
of a cynical foetus whose narrow perception is immune to blank lies.

hanging by the numb pendulum, with absurd arms humming a prayer
whose hypnotical verses are an hymn to a sexagenarian slayer,
without realising their endeavours... so fade and concrete,
regardless their skills, will never be able to draw infinite.

a stray thought goes to sleep, cuddled by the icy caress of whispering snakes
which gently trace a trembling smile on the surface of those muddy lakes,
diving within tormentous minds and lustily sipping their aquatic fantacy,
until the former intricate geometry becomes delirious... ataraxy

E un pic ciudat..cum cauti sa termini ceva ce nici nu incepuse vreodata, cum ti se par haioase la altii lucrurile pe care pe tine te dor, cum cauti pe cei care nu te cauta si va mirati ca nu va intalniti vreodata, cum lucrurile cu adevarat importante nu sunt spuse niciodata cu voce tare de teama ca pot zgaria auzul, cum se evapora sentimente la fel de usor precum au aparut, cum doar copiii isi mai amintesc sa zambeasca, cum trecem absenti pe strada unul pe langa celalalt de parca nu am fi plamaditi din aceeasi carne, cum tanjesti de la altii dupa ceea ce tu nu poti oferi, cum o strangere de mana s-a transformat intr-un gest diplomatic, cum calci pe cadavre ca pe pajisti cu flori, cum tristetea a devenit o depresie... comica, in timp ce ne sorbim lacrimile cu nesat, cum ne limitam sa fim o imagine in oglinda, cum nu stim ca stim prea putin si asta nu ne mai revolta, cum cerem timpului ragaz pentru a muri mai lent, cum ignoram efectul criticii constructive, cum permitem subconstientului sa isi etaleze suprematia, dispretuind realitatea care e tocmai produsul faptelor noastre, cum tacem atunci cand avem atat de multe de spus si spunem ceea ce era mai bine pastrat de tacere, cum scoatem limba la Dumnezeu pentru ca nu ne-a adus micul dejun la pat, cum dorim sa fim mai mari, dar nu sa crestem, cum nu incetam sa ne privim prin alti ochi si totusi daca ne-am vedea prin ochii celorlalti am disparea intr-o clipa(Cioran), cum ne intindem bratele sa cuprindem luna doar pentru ca o putem acoperi cu un singur deget, cum inchidem ochii plangand cand ne nastem si ii deschidem cu un zambet impietrit cand murim, cum dam o clipa pentru eternitate si vesnicia pentru o clipa, cum ne privim in ochii persoanelor iubite si nu ne recunoastem, cum ascultam ploaia si pentru un moment se confunda cu bataile inimii, cum gandurile autentice nu sunt bune de "expus", cum ne spargem in bucati marunte si continuam sa construim mozaicul, cum chemam vantul sa ne sopteasca ceea ce nu vrem sa auzim, cum plangem pentru ca ni s-a rupt o unghie si privim sec o inmormantare, cum ...

Despre ratare

Calinescu formula in "Cronicile optimistului" o definitie a ratarii - "imposibilitatea organica in care se afla un individ de a-si atinge telurile, cu toate ca ar avea insusirile trebuitoare"- spunand: "ratarea mi se pare o boala a vointei, boala grava cu simptome caracteristice".
Profesorul meu de romana facea distinctia clara intre ratarea ta si ceea ce altii percep ca ratare...eu ma intrebam atunci in ce moment ajungi sa le confunzi, sa faci din propria perceptie despre stadiul in care te afli o derivata a perceptiei celorlalti...ca si cum, satul de o subiectivitate acuta si asa-zisa deformatoare, cauti aprobari sau, dimpotriva, pumnale indreptate spre fruntea cazuta, priviri de compatimire (un masochism dornic de adevar, chiar si atunci cand realizeaza cat de putin probabila e aflarea acestuia din exterior- aici intervine o alta chestiune ce tine de paradoxul gandirii, osciland de cand lumea intre contradictie si aprobare, dintre contractia egoista si dilatarea lacoma).
Ratarea ta e neindeplinirea unui scop propus si caruia i te dedicasei orbeste si total, momentul in care devii inutil, fie si numai in gand (sau ar trebui sa spun "tocmai in gand"), in care ti se pare ca te-ai transformatintr-un punct...si asta tocmai cand te ispitea mai mult crezul ca esti un gigant ...ratarea lor e ratacirea de la un viitor proiectat intr-un mod egoist, dar care pretinde suprematia, justificand-se prin principiul majoritatii pentru care tu esti abia o insecta strivita... e dezolantul "esec" ce te reduce la tacere, interpretandu-ti argumentele, fie ele solide, ca niste premii de consolare pe care ti le acorzi pentru a continua sa respiri...ratarea amandurora e...o coincidenta

Contra cliseului "fii tu insuti"

Sa fii tu insuti....ca si cum ar fi un cod din mii de cifre ce, setat conform propriilor informatii genetice, genereaza efectul scontat...sau nu...
A fi tu insuti presupune a sti ce e o fiinta umana...or pune aceasta intrebare la o suta de oameni si vei avea indubitabil o suta de raspunsuri distincte, fara ca vreunul sa pretinda ca detine formula exacta...in definitiv varietatea e confirmata pana si de minuscula nucleotida.
A fi tu insuti implica socratica determinare a eu-lui preluata de la templul din Delphi si devenita o cvasiutopie intr-o lume in care eu - imperfectul- sunt insuficient, fad si prin urmare dispus sa imi umplu golul (culmea!) cu...vid.
Sa fii tu insuti e un sfat superfluu si absurd pentru ca cel ce il va rosti e perfect constient de faptul ca intre tine si acel "tu" exista o identitate absoluta, chiar si atunci cand, refuzandu-te tie, mimezi o uzurpare stangace si joci farsa cu o maiestrie de invidiat (de catre acele limitari specific umane pentru care ochii sunt abia niste organe de simt)
Cum poti pretinde cuiva sa fie el insusi fara a-ti da seama ca pura sugestie blameaza un moment de handicap, doar pentru ca se sustrage viziunii tale despre o prezenta exterioara, despre un element care, si daca ar fi incrustat in propria-ti carne, ti-ar fi la fel de strain...asa cum si o simpla piatra isi neaga (in ochiul tau interior) delimitarile in spatiu (res extensa)?
Cum poti spune "fii!" fara sa se declanseze remuscarea unei arogante de demiurg... atat de incompatibila cu potentele umane?...pe de alta parte faptul in sine marcheaza un prezent lacunar care aspira la metamorfoza - or, de unde stii ca ceva nu este ceea ce tu nu stii ce este chiar si atunci cand esti o varianta a lui "acelasi".?Poti doar sa ii ceri un "tu" plasmuit de imaginatie si abia tangential "eu"-lui...oricat de frapanta ti-ar parea similitudinea.
Sunt eu pentru ca "fiintarea" desemneaza efortul minim si universal, dar nu pot fi eu pentru ca "eu" e un cuvant obscur...cuvant transpus de un limbaj...limbaj prea sec pentru a epuiza o existenta in imbratisarea a doua litere. Iata de ce sunt si nu sunt...de ce vreau sa fiu fara sa imi dau seama ca, uneori chiar nefiind, sunt.

Glas marin

Glas strain, recita-mi amurgul stacojiu,
Ce-nsangera candva spuma valului mort,
Risipindu-i sarea pe coapse de piatra,
Purtandu-i miliardele de vise spre-acel sihastru port...
Reda-mi suflarea arsa de un vesnic iad,
Stinge-mi dogoarea tamplelor rasfrante pe un gand,
Arunca-n ochi firimiturile valsului tau,
Si-apoi ma lasa in genunchi plangand...
Pana cand perla imbratisata de ai tai clesti,
Va amorti-nlauntrul un suflet mut,
Si, leganata de un susur nefiresc,
Isi va reaminti de un cuvant tacut...
Dezmiarda-mi bratele pustii cu un vers fad,
Cantat de melancolicele unduiri marine
Si lent strecoara-mi soapta din crepuscul,
In ascunzisul degetelor fine...
Spala-mi nisipul brun de pe talpi aspre,
Strivindu-l sub un ritm de pasi dementi
Pe care, flagelandu-i cu-ale tale lacrimi,
Ii socotesti niste sclavi goi, absenti...



Bebe - Siempre Me Quedara
Asculta mai multe audio Muzica »

Late

the cradle of whispers shares an enchanted poem,
rocking within his wooden palms the absurd laughter of a child,
with opaque eyes, burying underneath indolent shades
the mourning alchemy of a prolific smile...so wild...

he didn't use to smoke a day like cigarettes of ashes,
then smother the echos of a crinkle with a joke of faith,
that gently atrophyes the senses with it's bittersweetness,
but now he hums a requiem...the clock shows it is late.



The Cranberries - When You`re Gone
Asculta mai multe audio Muzica »

Confuz

Moment de deruta...chipul personifica orizontul si, cu clipiri stangace, imi smulge momente cumplite de luciditate. Acel sentiment ca orele au adormit, in vreme ce cantareau curgerea unei...flacari... imuabilitate absurda,simultan prelungita si negata de ruminatia nesatioasa...paloare contorsionata, deshumand germenii privirii, cufundandu-i in neantul gandurilor si sorbindu-le miasmele halucinante, vlaguite...sa traduc o adiere?la ce bun?limbaj docil pt o soapta razvratita...abator cutremurat de rasete de copii...



The Cranberries - Shattered
Asculta mai multe audio Muzica »

Mormant e cerul

Mormant e cerul
Din care Dumnezeu tranteste oase de martir,
Zdrobindu-le de scalpul sec al vreunui lord anemic
Ce-si stoarce vina in ceresc potir,
Sorbind supliciul cu amara voluptate,
Precum o vita isi cinsteste cerul parjolit,
Pandind o lacrima din ochiul lumii aburit
De ceata densa a pacatului de moarte.
Cenusa e tarana
Din care un cuvant s-a intrupat
Si-apoi perfida soapta ii smulse nemurirea...
Jivina spre femeie, femeia spre barbat.
Si valul ridicat, catuse-l impresoara
Si-l tintuiesc in lanturi de semizeu savant,
Scaldandu-se in lauri, in foc si in betie,
Servind o geometrie ce-i este plat garant.
Venin e flacara,
Ce-ntr-un balet absurd, febril,
Calauzit de Pan prin jalea unui flaut,
Ce traducea in armonie dulce scancetul debil,
Se framanta-nlauntrul unui Phoenix amortit,
Pandindu-i stangacia aripilor frante
De secerari arzande si tipat de pumnal,
Cantate-n psalmuri tenebroase de cuvinte.

Oglinda-i marea

Ce-n cugete involburate adulmecand pasii divini

Isi sfarma cioburile-opace in priviri natange,

Calcate in picioare de mers de heruvimi...

Atunci cand Semiluma isi admira podoaba

De spini insangerati, urland un juramant

Ca un ecou de zbor de fluture,

Tintind spre-acelasi cer, acelasi vechi mormant.

La fontaine de sang

"Il me semble parfois que mon sang coule a flots,
Ainsi qu'une fontaine aux rythmiques sanglots.
Je l'entends bien qui coule avec un long murmure,
Mais je me tate en vain pour retrouver la blessure." (Baudelaire - La fontaine de sang)

Un fluviu de suspine, de jalnice regrete, serpuitor pulseaza in ritmuri, piruete de balerine...
Se desfata un gand, mustind de reci fiori, vibratiile-nlacrimate de viori, cugetul umpland...
Halucinante valsuri, ritualurile vietii flutura cu-nfrigurare valul cetii - suflarea unor glasuri
Soptind tacerea, urland-o in veci, satule de cuvinte seci, ce-si cenzureaza vrerea...
Se sfarma stanca - nevrednic, dar precaut scut ce inveleste chip de lut, indeplinind porunca
De nicaieri venita, ingenunchind vointa, caci putreda-i dorinta, roasa de-acea termita
Ce devoreaza firea si cu priviri de jad carpeste un suflet fad, jurandu-i nemurirea
Prin laicele cruci, ce rand pe rand urmeaza murmurul fecund al unor pamantene rugi

Sulf

Boare de sulf infama,
miasma narcotica a unor flori putrezite
culese din infernul eului...
tanjind dupa razele tenebrei,
avid inlantuindu-si tulpinile
catre abisul
abia deslusit prin ceata onirica...
negot absurd de suflete pustii
al unui Pygmalion de smoala,
plasmuit din fire de nisip...
clepsidra isi deplange vidul
mistuindu-si miliardele de clipe
atat de firesc, aproape obsesiv...
ganduri vlaguite
storc veninul - seva
curgand prin vene sugrumate
de bratele vanjoase
ale timpului...
soapte cenzurate
de buzele inerte,
plumburii,
ce-ntr-o-nduiosatoare ratacire
tanjesc dupa cuvantul
plin de miez...
taceri blasfemiatoare,
chin al revoltei
a carei samanta e hipnoza timpurie,
iar rodul - un biet mar...
otravit,
ce prelungeste agonia surda
a unei semiobscuritati istovitoare,
ce, cu-ale sale subtile mladieri -
ghimpii ofiliti de ore-
strapunge creiere si inimi,
printr-o adanca ezitare...

Zambet prafuit

Ingenuu...cersesti surasul chipului de plumb,
Supusa...il pandesc, ascuns prin gesturi prafuite
Si-abia atunci cand buzele sfioase, frematand,
De unduirea celor altadata amortite
Rasfranta pe o masca, se-nfioara...
Abia atunci cand ele se cutremura cuminti
Ca si cum ruga-ti cruda-mi pare pentru-ntaia oara...
Atunci...nesocotesti un zambet prin priviri fierbinti
Si, intetindu-ti jarul, ma certi cu vorbe fara noima,
Caci amagirea nu-i macar pentru un prunc candid,
Caci fondul abia perceptibil e lipsit de forma,
Iar eu - calaul ce iti sfarma clipa intr-un joc perfid.
De ce iti cauti fiinta in palide reflectii,
Cand pe-un altar launtric voisem s-o pastrez,
Cand stangace-mi dezvalui firavele intentii
Si, vrand sa mi te apropii, mereu ma-ndepartez?

"Chaque jour vers l'Enfer nous descendons d'un pas,
Sans horreur, a travers des tenebres qui puent" (Baudelaire)
Timpul converteste spiritul la o religie individualizata de circumstante, una rationala, rod infam al scepticismului ce incolteste lent, dar prinde radacini adanci pe masura ca mintea refuza un retorism mult prea resemnat, retractil atunci cand vine vorba de explicatii, argumente...ceea ce se impune din copilarie ca mod de existenta inefabil, garantie a nemuririi dupa care tanjim deloc inexplicabil...ingenuitatea celor dintai ani isi stoarce vitalitatea din credinta pura, incrustata prin botez in gandurile aceluia ce, paradoxal, soarbe informatia cu aviditate si se conformeaza regulilor impuse de invataturile Bisericii si ilustrate atat de simplist prin asa-numitele pilde ce alcatuiesc codul moral al noului membru al societatii - iata rolul primordial al oricarei religii, ca "metafizica a popoarelor"(Schopenhauer) - iat-o deci cu o anumita utilitate - aceea de a substitui animalitatea, instinctul de supravietuire cu ceea ce numim constinta si care asigura convietuirea (indiscutabil, pana la un anumit punct, depinzand de rigiditatea sau maleabilitatea fiecarui caracter in parte)...copilul isi accepta idolul si se supune acestuia fara ezitare, recunoscandu-i autoritatea suprema...motivul? teama de necunoscut, fragezimea spiritului, comoditatea, indiferenta sau poate claritatea mintii ce nu are nevoie de framantari, nu vede rostul acestora atata timp cat universul ludic e tot ce exista, iarBiblia pastratorul adevarului absolut infatisat asemenea unui basm in care fantezia se impleteste cu realitatea - or acest lucru e posibil doar la inceput...cand inca nu se dezlantuie haosul...
urmeaza cercetarea raspunsurilor, confuzia, glodul in care se afunda mintea cu fiecare pas...momentul in care intervine relativitatea, in care nu mai exista perfectiune, absolut, geniu, nemurire, divin, eternitate...ci doar mazga, iubiri efemere, initial platonice apoi atat de decazute incat notiunea isi pierde pozitivismul, orgolii, ura, stiinta insetata de cunoastere, conflictuala, razvratita si nonconformista, doritoare sa duca seria de intrebari pana in panzele albe, pana acolo unde misticismul devine desuet si mult prea absurd, neputand fi adaptat la evolutia individului si a intregului mecanism in care isi duce existenta...totul incepe cu un raspuns nesatisfacator ce seamana indoiala..in clipa aceea se prabuseste o lume, o viziune ce nu admite jumatati de masura (caci religiile cer daruire totala, devotament pana la absurditate, si ii reneaga pe cei nesiguri, pe cei slabi sau poate doar prea...curiosi)...intervine un ateism extrem...si nu doar in ceea ce priveste latura religioasa...e mai degraba o reticenta fata de tot si de toate...pentru ca intreaga energie este canalizata catre propria fiinta - aceea care plamadeste lumea si o face sa i se prabuseasca la picioare cu umilinta in fata creatorului...eu pot sa fac totul, sa distrug, sa creez, sa iubesc ca nimeni altul, sa cuceresc cu un zambet ori sa ma inec in lacrimi noaptea sperand ca voi zgudui tihna noptii cu insomnia mea...eu sunt totul...or o astfel de atitudine respinge concurenta...indiferent care ar fi aceasta...si daca asta e un pas spre infern inca nu stiu...

Gri

imi umplu sufletul cu fum, cu ceata...privesc in jur si mi se pare ca apartin atat de bine unui nicaieri inventat de gandul ars...ei nu stiu, nu vad, nu simt...au propriile individualitati incapabile sa sondeze ceea ce ochii imi rezerva doar mie in momentele in care ma simt atat de mica, o biata insecta ratacita, inapta...ratata cum mi s-a spus de atatea ori...sau poate ca tocmai eu am fost cea care a soptit verdictul sumbru, fara sa imi iert slabiciunile...pentru ca nu accept atat de putin, pentru ca insuficienta mi se pare de nesuportat, pentru ca vreau mai mult, mereu mai mult, chiar daca dilatarea ma va sfarama in mii de farame purtate apoi de vant spre necunoscut...citind devin dureros de constienta de faptul ca niciodata nu va fi indeajuns de mult, de bine, de frumos...ma simt gri, nici macar negru...

Cioran

Emil Cioran - "Amurgul gandurilor"

• "Toate gandurile par gemetele unei rame calcate de ingeri"
• "Sunt poieni in care ingerii isi fac vilegiatura. In ele as semana flori din marginea deserturilor, ca sa ma odihnesc in umbra propriului simbol"
• "Timiditatea este un dispret instinctiv al vietii; cinismul, unul rational. Induiosarea? Un amurg delicat al luciditatii, o "degradare" a spiritului la rangul inimii."
• "Dragostea este sfintenie plus sexualitate. - Nimeni si nimic nu poate imblanzi paradoxul acesta prapastios si sublim"
• "Ultima subtilitate a diavolului e diferenta intre iad si inima"

Privesc

privesc insistent...pentru ca vreau sa le vad tacerea, pentru ca vesmantul este uneori la fel de fascinant ca si epiderma, iar acel val al Mayei atat de sfasiat de asa-zisii descoperitori de realitati imi hraneste imaginatia, afisand in definitiv fragmente ale vointei lor, aparente izvorate din expectative dintre cele mai bizare...le inteleg mutenia si o respect...cu obraznicia disectiei vizuale ce imi este atat de caracteristica...uneori observ priviri de plumb, strivite de greutatea propriilor interpretari, ghicindu-si vulnerabilitatea, alteori ochi de jar ce se pricep atat de bine sa parjoleasca analiza tacuta...moment de deruta...eternizat devine letal...he...si mai exista...vidul...abisul indiferentei provenit din egoismul atat de uman ce isi transforma semenii in elemente neglijabile, periferice...la ei zvacnirea inimii e pur intamplatoare...iata o motivatie ce ar sustine rolul urias al hazardului in functionarea intregului mecanism al umanitatii...obiecte stapanite de vointa schopenhaueriana, jucand marea farsa cu solemnitate si sperand naiv la glorii marunte

Moment

senzatie stranie...ca si totul ar fi concentrat intr-un singur moment asemenea revelatiilor agoniei cand amintirile devin scene dintr-un film ce pare acum strain pentru ca acel ochi ce altadata plamadise intregul scenariu existential orbeste ori devine nefunctional, contempland o imagine deformata...imaginea vaga a unui "ce", formele ambigue ale unui "cum", frustrarile unui "de ce"...toate tulburatoare prin retorismul lor ori prin replici evazive...un fior contorsionat, chinuit de lanturi invizibile ce tintuiesc orele, acea "imagine miscata a vesniciei" platoniana apare in alb-negru din dublu motiv - distanta eu-rilor pe care le infatiseaza cu o dezinvoltura revoltatoare si maniheismul timpului vestejit...si totusi... acel "candva" nu si-a pierdut subiectivismul, parca urmarind sa-si demonstreze devotamentul peren...suspendata de pendulul unui ceas cu cuc, o fraza racneste, revoltata caci nu si-a auzit ecoul viu...si tipa, se zbate captiva in minte, in desisul nervilor, in sufletul acela de ceata, vesnic confuz, atat de necooperant cu miscarile trupului...e ca si cum in clipa 0 isi ia zborul comod la mile departare pentru a reveni abia cand cheagul se formeaza si apoi sa tanjeasca dupa o fluiditate absurda cronologic vorbind...la ce bun? e abia moloz dintr-o constructie se dorise inegalabila, dar arhitectul si-a pierdut intre timp indemanarea, iar refacerea calculelor, analiza asidua e rasucirea cutitului in rana...inutila..."aici"-ul, "acum"ul se scurg pe nesimtite, parca razand in fata in vreme ce invaluie in comentarii batjocoritoare efortul de a le apuca...imbratisarea unei fantome, prefacuta in pulbere apoi aruncata in ochii din care se scurge regretul, nostalgia, eventualele alternative sub forma unor rauri ale intelepciunii...bufnita isi priveste supusii, alungandu-le somnul, "dezmierdandu-i" cu cele mai navalnice adieri - joc de aripi viclene...tigara e aprinsa si in mistuirea ei savuroasa, fumul substituie ceata gandurilor, ca un suflu revigorator, dar inspaimantator de lucid...

Falling

rummaged feathers- no longer supporting
the flight -counting diminution
she opens...poor belated naive thinking she won't break
her withered bones

feeble, defenceless against the impact,
yet she can still be vertical...
is that of any confort? she needs no confort yet she hankers for it
neither triumphant, nor martyr she claims history...
the pieces spread...nothing in common...just a pathetic origin
embarrassing remorces, simultaneously nostalgia for previous,
heading towards a previous tomorrow -
blames herself for lacking ...emptyness...
first floor...she thinks "senseless"...
like water, like well...

Fara titlu

Suspinul tau e moarte...nostalgica dementa a simturilor

Hau al lirismului fecund, devorator, vorace,

Ce soarbe nasatios fluiditatea gandurilor apoi mistuie febra,

Pluteste in aerul diminetii ca o boare datatoare de viata inundand impersonalul.

Suspinul tau e fior... ce imi framanta salbatic aripile, scuturandu-le de praf de stele,

De luna palida ce, cu ale sale suliti plapande,

Cutremura oglinda neagra a lacurilor neplanse,

Vibrand tacerea ca un biet ecou al corzilor de harpa...niste gene intrepatrunse, de abanos.

Suspinul tau e furtuna...ce bantuie valurile spumegande,

Tunet ce urla singuratatea, tanjind dupa suflete moarte

Pe care sa le prefaca in scrum ori sa le sfasie cu gheare de vultur
Apoi sa savureze seva tulbure cu o voluptate amara - narcoza bestiei injunghiate.

Suspinul tau e abur de venin...mireasma poeziei de mai,

Risipind petalele obrajilor cu suflul sau de gheata,

Amortind clipirile necugetate intr-o perplexitate de paianjen

Ce isi tese panza ca aura a fiintei tale...

Iarna

Se rasfata obrajii in neaua degetelor sale

Ce, strivita de vapaia ochilor de jad,

Se prelinge pe buzele gustoase purtand pecetea unui sarut de pelin,

Descriind contururi stranii, de viori plangatoare

Ce preamaresc fosnetul pasilor prin canturi abia soptite...

Simfonii nedeslusite, straine celor ce nu inchina surasului sau

Scurgerea clipei...cersind eternitatea ori moartea timpului absent

In care aparentul tot e macinat in fire de...nimic -

Un vid ce isi deplange goliciunea, desertul,

Caci oaza ei de fericire fusese o viziune abisala

A lacurilor ce-i intuneca privirea

Si-i umplu cugetul de-un val opac...

Apoi se asterne o zapada plumburie,

Contopindu-le suflarile intr-un crivat strain...

Ninge cu lacrimi de gheata - franturi de jale

Ce-si cauta pieirea in atingeri mute, mormantale...

Ninge si tace un gand...

Ca tot ce a fost candva doar nu a existat nicicand.

Citate( "Cel mai iubit dintre pamanteni" - Marin Preda)

• Tineretea e o trufie, rareori o valoare.

Ce e un esec? O intrebare de capitulare. De obicei esecul e ceea ce considera altii ca e, fara sa ne dam seama ca daca am schimba directia barei si sa o luam pe alt drum, esecul ar fi premisa unei adevarate victorii.

• Constiinta noastra este adesea atat de blindata incat poti sa tragi si cu tunul in ea si nu se clinteste si asta nu pentru ca suntem atunci ticalosi, monstri sau pur si simplu canalii (e un fenomen natural si misterios).
• Vauvenargues - suntem prea neatenti sau prea preocupati de noi insine ca sa ne cunoastem mai profund unii pe altii



• Spiritul este implicat si lupta care se da este pentru salvarea lui.


• Puskin - poet care indragesti lucrurile pe care le faci, esti tu multumit? Esti rege, traieste in singuratate si lasa lumea sa rada, nu te increde in elogiile ei si nici sa nu iti pese daca iti darama altarul.



• Mai bine un sfarsit cu groaza decat o groaza fara sfarsit.



• Casatoria e o temnita in care oamenii, cu vini diferite, se inchid si se urasc reciproc crezand ca au fost pedepsiti sa ispaseasca pe nedrept pedeapsa celuilalt.



• Curios cum o prietenie se naste si apoi se hraneste dintr-o anumita stare de spirit a cuiva ca sa se stinga indata ce flacara acelei dispozitii, care ne-a facut sa credem ca avem inaintea noastra un om inteligent, cu mintea scaparatoare s-a retras sau chiar a consumat ceva interior, ceva pretios. Desigur, acum omul nu ne mai spune nimic si ne miram ca avem in fata noastra un ins obisnuit si tern.



• Puterea celui cu adevarat puternic astfel se manifesta: sa stii ca poti distruge pe cineva, sa n-o faci si acela sa nu stie.



• Facultatea de a gandi nu e neaparat sursa inactiunii, nu putem sa nu ne gandim bine inainte de a intreprinde un gest care ne angajeaza destinul.



• Disparitia iubirii e ca o oglinda intoarsa, nu se mai vede nimic, te uiti zadarnic in ea. Gestul tau nu se mai reflecta, nu-i mai raspunde nimeni. Esti singur.



• Tot astfel si noi, spunea Pascal, facem parte dintr-un intreg mai mare si vrem totusi sa ne credem unici...actiune smintita, asemanatoare aceleia, sa zicem a unui picior, care n-ar vrea sa mai asculte de corp si ar lua-o razna, ar incepe sa se bataie, sa se agite, nu fiindca ar fi bolnav, ci fiindca ar incepe sa creada ca sangele care il hraneste ar fi numai al lui.



• In lumea simpla nu se judeca niciodata cauzele, sau in orice caz nu se tine prea mult timp seama de ele, ci numai efectele, iar biciuirea la care esti supus trebuie sa o accepti ca pe un stimulent si nu ca pe o umilire



• ...nu scrie nicaieri ca trebuie negresit sa te iubeasca cineva...



• Timpurile s-au inasprit, nu merge nimeni cu tine in legenda, ca sa faci, prin sacrificiul tau pe altarul valorilor absolute, sa lacrimeze generatiile urmatoare citind demnele tale de mila suferinte.



• O pura anatomie nu ne poate spune mare lucru, desi prima noastra reactie se produce comitand o dubla eroarem datorita iluziilor pe care le investim brusc intr-un chip zis frumos, si repulsiei la fel de instantanee intalnind un chip urat. Dar cine poate nega ca un chip poate fi frumos pentru ca e urat? Si altul urat tocmai fiindca e atat de frumos? Nu se poate explica astfel de ce, de pilda, o urata gaseste un superb barbat si una frumoasa uimeste pe toata lumea acceptand pe unul si batran si idiot si betiv si infidel. Frumusetea si uratenia fizica se metamorfozeaza si se retrage in fata unor realitati sufletesti care spectatorului ii scapa.

...cu scuzele de rigoare autorului pt ca i-am cioplit astfel opera...si felicitari de asemenea...mi-a dat de gandit :D

Nightwish

Pale moon..vague impression of a withered countenance...

Subtle drain - the emotions of her ubiquous solitude

Indent the purplish reflection of oceanic depth

With the ephemeral spark of a rebel tear

Colliding...another brick of Apollo's burden,

Anxiously heading towards the restful cloudy dwelling,

Contemplating the pieces of her mind displayed on the mystical parchment...

The fall becomes testimony of a nightwish,

A sacred oath whispered with the candour of the breeze

"Farewell, Misfortune, as I once named this cursed scenario,

May that your rash collapse convert tomorrow into eternity...

Almighty Queen whom God charged as guardian of solitary dark hours,

That with your chaste rays penetrate the cache of myself and others,

I now beseech your symapathy towards the ashes of a human being

Deadly wounded...no longer breathing, she blindly entrusts her soul..."

Nevertheless, a voice emerges from within...

"Merrily would I leave this tangible self,

Unless frightful thoughts possessed my spirit,

That like autumnal leaves so will my name become a distant whisper

And all remembrances will chaotically start to fall...

Oblivion does not deserve the treasure of Old Time,

Ungrateful offsprings of the past that do not praise their father now and ever,

Inheritants of glory, they foolishly assert their name will last,

Among the remnants of their ancestors whom they buried without worry...

I do not beg for such an honour,

Yet seeing how the ages drain their tears is sheer regret,

As nothing but the coldest grave reminds them of a stranger sorrow,

And photographs are burnt - those visual memories are not a threat...

There is nothing I fear most than being dust and weed,

Therefore I now confess my vanity envies your pure serenity,

For my estinguishment is present or a finite multiple,

And that is why I will forever hanker your eternity..."

Tacere

Cautand printre foile raspandite prin camera (deh..nu sunt cea mai ordonata persoana) gasesc un jurnal de vara trecuta...e incredibil cat de departe imi pare persoana care a asternut pe hartie toate acele ganduri...ca si cum timpul ar fi separat doua fiinte cu conformatii sufletesti distincte si ar fi reusit sa stearga asemenea unui burete memoria...citate din carti, teme de reflectie dintre cele mai ciudate, detalii atat de precise desi acum lipsite de orice semnificatie...e surprinzator in ce stadiu te poate aduce plictiseala...sa analizezi pana la cele mai marunte aspecte ca si cum de ele ar depinde totul...sa faci din secunde o eternitate si din eternitate o clipa concentrata, un moment suspendat in abisurile cele mai intunecate ale mintii...

"Practica pitagoricienilor de a tacea imi placuse cel mai mult la ei. Nedand expresie gandurilor care ti se imbulzesc la poarta vorbirii, ele se retrag de la sine si descoperi cu o mare bucurie ca exprimarea lor nu era necesara"

Tacerea e asadar solutia...atunci cand cuvintele devin niste substituti ingrati ai gandurilor, caci inevitabil, in aparent insignificantul moment de ezitare ce preceda exteriorizarea se strecoara o eroare...dispare puritatea, asa cum fusese ea conceputa de creier ori de inima...si chiar ajungem sa renegam propriile spuse pentru ca aerul contaminat de viciile dialogului distruge esenta, ne cufunda intr-un echivoc al mentalitatii, de-a lungul modelarii ei atat de vulnerabile, supuse contemplarii critice ale interlocutorului...nu suportam dezacordul...un alt exemplu de intoleranta care ne conduce spre izolare sau spre alaturarea unui grup ce pare a indeplini toate cerintele...de cele mai multe ori criteriile sunt dintre cele mai absurde, dar ne conformam si totul pentru ce?...pentru a nu dezamagi, pentru a percepe o pretinsa compatibilitate si a ne desfata cu elogii, aprobari emfatice...or totul se reduce la sentimentul de apartenenta atat de placut, comod pentru aceea nedispusi sa infrunte prejudecatile, atat de ancorati in realitatea altora incat se vad neputinciosi in fata perspectivei de a-si construi propriul adevar, acela care nu ar putea fi tagaduit de nimeni, pentru simplul fapt ca deslusirea lui este individuala, captiva in intimitatea unui singur suflet...pentru ca singuratatea totala, intrinseca nu e o reflectie pustie in oglinda, nu iti arata ca esti singur, ci singurul...atunci tacerea devine calm, meditatie, starea fireasca a lucrurilor, o alternativa la aceasta nefiind decat risipa de sunete...

Am uitat sa tacem...percepem "nezgomotul" - in fond atat de necesar pentru echilibru- ca un handicap, stanjeneala ce trebuie numaidecat sa ia sfarsit pentru ca altfel ne socotim neimpliniti, neinteresanti, incapabili sa rezistam presiunii unei conversatii...asadar ca niste roboti care trebuie sa isi demonstreze calitatile de socializare, cautam cu nesat subiecte, imagini diverse impanzesc creierul obosit, agitat, umilit...si totul pentru a demonstra ceva...mereu avem ceva de spus despre noi insine de parca aceste biete cuvinte ar putea compensa vulnerabilitatile fiintei...am uitat cat de expresiva e tacerea, pentru ca ea presupune contemplare, analiza, rabdare...or minutele socotite atat de pretioase incorseteaza timpul si ne transforma existenta intr-un cronometru...si ce e mai ciudat stabilim un timp limita, netinand cont de imprejurari, transformandu-ne in niste marunti si infatuati demiurgi, pentru a constata ca planurile sunt abia o manifestare a orgoliului nostru ce nu suporta intarzierea, confuzia, ezitarea atat de umana...

Tender

I will tenderly unveil your soul, caress of devotion,
Staining your umblemished curves with inquisitive motion,
When the hourglass dissipates time into grains of infinite patience
Lingering...relishing insatiable shiver of exhausting indulgence.
The desire that melts in our eyes - rivetted on each other's scars
Is a silent testimony of our journey - destination is Mars
I am gently, ardently crawling your skin...escaping, exploring the abyss within,
Memoryless breaking the stubborn barrier...ignoring thy vanity, the shame...all the fear
Epidermical pallor - transcendence of most hesitant emotion
Contrasting with hectic embracement, like an anxious ocean,
Whose aquatic incoherences violently cover the flames of the sand
Kisses of passion estinguish the blaze of the land

The smooth curve of your lips - bittersweet evidence of resemblance
It strangely makes tomorrow another way to whisper "never"
As the mirror is a vivid confession of numb countenance,
Silence becomes ether, void..a better answer..the most clever

Inertie

Timpul ne e calaul...secundele precum termitele sfarma osul,
Carnea putrezita e abia regretul unei dare stacojii
Si cand Selena isi dezvaluie chipul de ceara,
Privindu-ne chinul reflectat in cer de sticla,
Zvacnirea vietii apune...caci umbra pangareste un cadavru,
Un om sfarsit, vesnic tanjind nemurire ori cautand neantul,
Ratacind in abisul cosmarurilor...mai abrupt cu fiece aripa...cade
Nepasator...un biet manunchi de oase,
Captiv in octogonul firii sale moarte,
Cade in somn adanc...
Nu indeajuns..
Un corb isi intinde aripile, jelind blonda mireasa,
Dar doliul ii pare vesmant de voiosie...
Dar vai! o cruda utopie!
Uitarea infinitului, a clipei suspendate...uitarea ca-i o clipa doara
Nevrednica a fi numita eterna,
Caci roua de cristal devine lacrima de smoala...

Sub Rosa

underneath the crust of his bruises
the emerald-eyed serpent hums the sinful requiem...
mortal, he sees...the repulsiveness of his reflection...
nauseated, as reaching zenith makes borderline frightfully tangible

nostalgic for spring - when he could kiss the grass
and anxiously wait for gnomes' anthem...
farewell, my beloved myth...the marsh of uncried tears
swallows human vestiges, as feeble as rough...

the curtains are closed - giant numb lids,
crushing the bones, embracing grievious solitude...
protective mantle, concealing the naive desire of reaching the moon,
the same moon that he could once deceive hiding behind a finger

Within myself

The corner of incoherent remembrances, three-dimensional solitude,
The calm arouses torment towards the most stubborn unforgettability,
Numb at the outside of the shell ,yet the shiver is inceaseable
For there's nothing left within, not a single cell immune to the venin of your memory...
Becoming fluid, craving for your veins to be my protective shelter,
Vanishing... frustrating transparence of myself with an inquisitive glance,
I become the shadow, the hesitating eyes behind the curtain,
Contradictorial ...scatter-observative, searching yet reluctant to confront your countenance...
Tormented by remorses, their reason - obscure, but not less overwhelming,
I blame the blank of the attitude- blotter of emotion,
I hanker forgiveness towards my ungrateful self, towards my pitiful self...so noticeable
Catalyser of your indifference, guide of both my estrangement and eternal devotion.
Am i healing?i wonder ...what if... that is... if only...
Absurd... still rummaging my so-called high expectations...
Find an answer in the haste of impulse, steal the kiss and leave the lips craving for the smoothness,
Ignore prejudices then endorse the religion of forever...

Endless A

mere ashes revived by a precocious ray...
Lucifer baptises the nocturnal shadows with the name of Phoenix,
for what seemed the epilogue becomes A - lurid sand
crawling within an opaque hourglass...
suicidal shadows metamorphose into inertial resignation
concealed by the prophecy of a lucent better,
feigning the paradox, hypnotizing vision,
injecting the vigour-draining morphine which benumbs emotion...
not leaving anything but dust... and blurred senses...
Breathe dust - the hypocritical lungs pretending to inhale a fragrance of jasmine,
while reddish mirrors display a corpse bewilderingly running through the corridors...
blind target...
the intimacy is profaned by ubiquous eyes
invisible...but to the selenar darkness...

for those who still believe tomorrow is another day

So close no matter how far*Couldn't be much more from the heart*Forever trusting who we are*And nothing else matters*Never opened myself this way*Life is ours, we live it our way*All these words I don't just say*And nothing else matters*Trust I seek and I find in you*Every day for us something new*Open mind for a different view*And nothing else matters*Never cared for what they do*Never cared for what they know*But I know*So close no matter how far*Couldn't be much more from the heart*Forever trusting who we are*And nothing else matters*Never cared for what they do*Never cared for what they know*But I know*Never opened myself this way*Life is ours, we live it our way*All these words I don't just say*And nothing else matters*Trust I seek and I find in you*Every day for us something new*Open mind for a different view*And nothing else matters*Never cared for what they say*Never cared for games they play*Never cared for what they do*Never cared for what they know*And I know*So close no matter how far*Couldn't be much more from the heart*Forever trusting who we are*No nothing else matters

Om

ce este omul?
atat de greu de spus, poate ca de cele mai multe ori acele lucruri aparent banale sunt cel mai greu de definit... de ce? pt ca nu ni s-a dat pana acum ocazia de a le explica, de a le transforma in adevarate provocari pt abilitatile noastre de exprimare...revenind la intrebarea noastra...
si a zis Dumnezeu: "Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra, ca sa stapaneasca pestii marii..." Asadar, omul este o copie, o aspiratie catre perfectiune sortita unei frustrari eterne- aceea de a nu o atinge niciodata...sau poate ca tocmai constientizarea acestui lucru , sau mai bine zis scepticismul asupra acestei posibilitati de evolutie, este un impediment in calea desavarsirii... asadar materialul genetic divin a fost alterat ireversibil...si zadarnice sunt oare straduintele noastre de compensare a leziunilor morale? mediocritatea, plaga si simultan caracteristica definitorie a umanului am putea spune, ne face sa sustinem cu toata taria aceasta conceptie care atenueaza intr-o oarecare masura constientizarea esecului, confruntarea cu acesta fara traume...ba chiar, in optimismul sau inepuizabil infiltreaza in adancurile constiintei ideea ca defectele sunt printre cele care ne individualizeaza...dar ce folos a vorbi de o individualitate care nu a necesitat efort, sudoare? poate ea oare a fi pretuita in adevaratul sens al cuvantului?ba chiar exista o tendinta indignanta de alaturare turmei, pastrandu-se pretentia conservarii specificului...a nu se intelege ca incerc sa blamez normalitatea ...nicidecum...ba chiar in societatea de astazi este o forma impresionanta de rezistenta la influentele nefaste din exterior, de darzenie chiar, bineinteles, atata timp cat termenul nu se confunda cu banalitatea, cu monotonia, stereotipia , cu platitudinea...asadar, scopul meu este acela de a o pune in opozitie cu naturalul... de a remarca diferentele existente intre cele 2 notiuni....ce este normal? ceea ce asigura respectarea normei, ce se conformeaza regulei fara sa crasneasca ...( asta nu inseamna neaprat ca si devine sclavul acestei norme, se adapteaza atata timp cat la randul sau este constient de motivele acestei delimitari a libertatii )... naturalul ,pe de alta parte, se adapteaza acelei asa-zise norme, care in fapt nu este decat ,la randul sau, o adaptare la directia urmata de majoritate, de turma...acesta merita a fi blamat...caci presupune imbecilitate, paralizie mentala, flexibilitate nejustificata si comoda, care permite modelare, fara opunere, fara straduinta de conservare a propriei opinii, chiar daca aceasta modelare nu este decat un alt mod de a numi deformarea...
omul este carne, oase, materie, animalitate ale carei instincte au fost slabite, pt a fi compensate de o superioriate intelectuala, de gandire, ratiune, limbaj articulat, dar care de multe ori ii sunt inutile pentru ca , ingrat, uita menirea acestora, le dispretuieste fara sa-si observe ignoranta...aceasta asa-zisa superioritate imbraca forma arogantei, a dispretului si chiar a unei agresiuni nejustificate indreptate catre cei mai putin inzestrati, catre formele mai putin evoluate...gandirea se transforma in frustrare, dileme interminabile si cauzatoare de ganduri depresive... ratiunea - substituient al credintei, scepticism ce lasa un vacuum moral in urma, ce in aspiratia sa utopica de a justifica totul , de a explica inexplicabilul, nu conduce decat la vid sufletesc, o obscuritate distrugatoare de suflete... limbaj articulat - cuvinte de prisos, goale si inexpresive, ori taioase, brutale.. caci de cele mai multe ori gandurile ce merita a fi dezvaluite nu trec de bariera diplomatiei, a pudorii ori a vanitatii...sumbra aceasta perspectiva a superioritatii umane...ma vad tentata a tagadui apartenenta la aceasta specie...glumesc!!!...de fapt aceasta critica disimuleaza cat de flatata ma simt. de asocierea cu aceasta stranie creatura...pe cat de incompetenta, pe atat de privilegiata...oare de ce nu mi se pare atat de absurd? sa fie oare din cauza faptului ca aceasta situatie imi pare atat de cunoscuta, atat de similara societatii actuale incat am devenit imuna la paradoxul ei, incapabila de a-mi manifesta revolta...dar nu... revolta exista, insa e una mocnita...

Estetica

ce naivitate absurda...blestemat paradox al gandirii ce-i face pe unii ca afirme cu dezinvoltura ca frumusetea fizica nu are importanta, si totusi creierul lor, inima, ochii resping uratul, o notiune abstracta si totusi atat de concreta pt acei care in simplitatea lor reusesc sa o defineasca atat de bine...si totusi ce este uratul? o opinie banala a privirii a carei cruda experienta starneste comparatia cu chipurile cunoscute anterior, provocand repulsie sau admiratie, dispret sau chiar iubire, nicicand indiferenta, caci goliciunea acestui sentiment nu va fi intalnita niciodata de sufletul uman mereu dispus sa observe, sa comenteze chiar uneori nepasator la insemnatatea analizei sale, la gravitatea unei vorbe spuse in vant fara o indelunga meditatie...e mult prea greu, prea fara sens sa mai gandesti uneori cand gandurile iti pulseaza in ritmul sangelui, captive intr-o inchisoare a diplomatiei, se revolta si uita uneori ca poate ceea ce unii numesc lipsa de tact altii ar numi-o sinceritate... dar de la aceasta asa-zisa sinceritate pana la o ofensa distructiva e doar un singur pas... si uneori un singur pas e de ajuns pt a atinge capatul abisului...
Si daca totusi frumusetea fizica nu conteaza de ce atrage, vrajeste,incatuseaza vointa si devine de cele mai multe ori debutul unei relatii indiferent de ce tip, de ce Quasimodo, bietul cocosat cu suflet nobil s-a indragostit de frumoasa Esmeralda? de ce nu a ales pe oricare alta femeie a carei noblete sufleteasca sa compenseze un chip nu tocmai perfect?...dar mai ales de ce nu i-a fost impartasita iubirea?

Insomniac

Delusive creatures imbue the sky with their blueish ink,
Drowning numb souls within the abyss of subconscious,
Tormented by inceasable remorces, their unfufilled desires gradually sink
Into the depth of a nightmare - feverishly experienced, ferocious...
Nearly imperceptible whispers hum the incoherences of nocturnal symphony
Of dancing crickets, prophets of the most dreaded misfortunes,
The gloomy moon conceals lovers' poetical insanity
Or mourns with sparkling tears the most shattering loneliness...
Insomniac...inquisitively searching answers within the wisdom of obscurity,
Despondency blaming the speechless dark for my bewilderment,
Thick lashes gradually mesmerised by an enchanted melody,
Yet paradoxically enclosuring the vision of a flaring sentiment.

Masochistic

stereotypical verses moisturise the cobweb of her lids,
mesmerising pearls concealing vulgus, disembling sublimity...
with every breath of lullaby, the slashed heart writhes and bleeds,
as it perceives a silent echo lingering within her candid memory...
the voice - protective thunder and tinkling of a fairytale,
ingenue neophyte dares hankering its abject, barren poetry,
entirely devoted, endorses his belief, ignoring heaven, hell...
contradictorial...she gradually plunges into the shadows of insanity...
the utterance of his thoughts becomes the utmost guidance,
the flavour of his lips- a fragrant touch of bitterness,
his scrutinizing glance -contemplative cold silence,
the visual embrace of cruel harsh tenderness...

Chaos

blur..everything ghostly experienced as if the shadows were dissolved creatures
hunting the pandemonium brain...the recondite castle with arms hanged to the sky...
oh...mother nature how could such sons have dwelt within your sacred womb
and claim the justice of their vanity by simply being fragments of mankind,
displaying lofty meaning through earnest bigotry, stifling the voice of reason,
preaching tolerance despite crusades, inquisitions, Socrate's cup of poison,
others pretending nothing happened, yet boasting about their monstruous deeds
as if their murders were sheer epilogues of agony- rightfully executed -
our individual shoah promotes this self-sufficiency- genetic purity of nazism within a world of hybrids,
mesmerising the shadows within our mind, converting them into blinding light,
it seems the answers are crawling at our feet...nevertheless the questions never reach an end,
tormentuous - bloody evidence of those for whom consciousness is everything but obsolete,
I keep this silence...for tears are vulgus, cowardice, tendance of oblivion,
I keep this silence for those who care, for those who suffer, for those who live in perfect ignorance,
I mourn celestial grief, as silent witness of a shortened or painfully prolongued history,
I blame it for not spitting ardent rays of divine justice...for not reproving earth to open and swallow the chaos...

Ephemeral

Grief will vanish...
as shivers of you are scattered among the sculptures of my retina
Lingering...in thy absence...
I most hysterically place my expectations in a cruel mirage,
As love is not smooth touch, but a hot bullet penetrating the carved ice...
Then pain becomes nourishment
and soul - a greedy monster whose repletion is a mere utopia...
Three words were my stairway to heaven...barren words...
Mocking self-sufficiency and leaving a blue corpse hanging,
Not able to touch the gound yet kissing the soil you defiled...
Grief vanishes...
as every minute is another year and every year is another emotion that runs dry
As rabid eyes, dwelling of vivid remembrances,
Become inertial evidences of pulse,
trapped within this hologram of comfort,
Grief has vanished..
and I wonder...is it still me who bares this heart?

Hopefully (naive reflection)

How did you penetrate the shell?...abnormal welding of bones and decayed flesh
without even cracking....guided from within by the kicking bewailing,
shouting...silently - dreadful lullaby begging for complementary response yet lacking interrogation,
fearing thy forgiveness, for conceited perception equalizes it with pure symphathy...
there is no light to cure their blindness, yet hezitant obscurity - no longer a fake guidance...
floating within the depth, sinking at the ephemeral surface of two gleams,
you seal desire with a fusion of breathings, as I pray for the approach to outshine imperfection,
for painful scars to be no longer mirror's cruel reproaches, but grains of your adulation.
i confess the tremble is inceasable, for you might never contemplate marble, but vulgar sand,
but couldn't we just build the castle and dwell within it till the end of time,
endorse our own religion and spend the rest of our existence walking hand in hand?